Footprints

Am ajuns la o bisericuţă de cartier (nu departe de unde locuim), unde a slujit PS. Multă lume şi multă amprentă...populară pe pereţi, în tablourile religioase, în decoraţiuni, în felul în care enoriaşii cântă, în selecţia cărţilor şi muzicii oferite spre vânzare pe tejgheaua ambulantă din pridvorul bisericii. Totul – sau aproape totul, excepţie face iconostasul, pe care l-am admirat doar de la distanţă – de un kitsch de ţi se rupe inima, adevărat brand al editurii „Pelerinul român”. Ei, noroc că nu sunt aşa de mulţi esteţi printre ortodocşii care merg la slujbe, altfel s-ar fi înregistrat inevitabil – prin bisericile dreptmăritoare - multe cazuri de heart breaking. Anyway, who cares about aesthetics, beauty, the Byzantine approach to art, fine taste, let alone the canons of the church...

Theodor s-a împărtăşit şi se pare că se obişnuieşte cu ritmul în care încercăm să-l integrăm. Acum, Theodor asociază mântuirea cu Împărtăşirea. Poate că ne va călăuzi chiar el spre biserică şi spre dorita despătimire mai mult decât au izbutit alţii; poate că ne va restaura el sufleteşte, prin curăţenia inimii sale – who knows? Ce mi se pare dezarmant la el e – între altele – felul în care-şi mărturiseşte greşelile în public. El spune: Theodor a râs la Liturghie sau: Theodor a bătut din picioare sau: Theodor s-a legănat...Neprihănită vârstă a omului (de dinainte de faza ulterioară a perfidirii) când ai inocenţa să recunoşti ce ştii că n-ai făcut bine, când ai puterea să ierţi - degrabă şi necondiţionat - pe cel ce te supără, când reuşeşti să nu ţii minte răul...

La întoarcere, în timp ce eram alături de Raluca, Theodor şi Manuela în nemuritorul tramvai 5 de Ronaţ, Raluca zăreşte pe stradă (stând la un taifas) un stranger care – culmea – looked somehow familiar: era of the same blood with me - my natural father. To grin and bear it was the best I could do.

După slujbă am fost la masă la fam. Marineasa, unde Theodor s-a jucat cu David şi Şerban, şi chiar cu Gabriel. Apoi am trecut pe la mama.

Discutând cu Gabriel despre una din Omiliile Sf. Ioan Hrisostomul, ne amintim împreună de un text anonim (intitulat Footprints) răspândit în mediile confesionale apusene:

One night a man had a dream. He dreamed
he was walking along the beach with the LORD.

Across the sky flashed scenes from his life.
For each scene he noticed two sets of
footprints in the sand: one belonging
to him, and the other to the LORD.

When the last scene of his life flashed before him,
he looked back at the footprints in the sand.

He noticed that many times along the path of
his life there was only one set of footprints.

He also noticed that it happened at the very
lowest and saddest times in his life.

This really bothered him and he
questioned the LORD about it:

"LORD, you said that once I decided to follow
you, you'd walk with me all the way.
But I have noticed that during the most
troublesome times in my life,
there is only one set of footprints.
I don't understand why when
I needed you most you would leave me."

The LORD replied:"My son, my precious child,
I love you and I would never leave you.
During your times of trial and suffering,
when you see only one set of footprints,
it was then that I carried you.

Algebră şi geometrie

„În lumea noastră - scrie Horia Roman Patapievici în Omul recent - victoria principilului protestant al suficienţei ontologice a textului (sola Scriptura) nu face decât să confirme, prin solidaritate de atac cu spiritul timpului, cealaltă covârşitoare victorie a unui important principiu protestant – înlocuirea tuturor gândurilor bazate pe imagini cu gânduri construite numai din cuvinte...Acest iconoclasm transcedental (în sens kantian) este veritabila esenţă a lumii moderne...Omul modern este naturaliter protestant.” În lumea modernă „algebra a luat locul geometriei”, iar „modernitatea înseamnă într-un fel să fii protestant, adică să urăşti catolicismul...Protestantismul nu e decât o negaţie. Ceea ce e real în el este catolic. La drept vorbind, el nu propovăduieşte o dogmă falsă, ci neagă dogme adevărate şi tinde mereu să le nege pe toate.

Cu adevărat în afara modernităţii nu se află decât cel pentru care afirmaţia „Viu este Dumnezeul nostru” a devenit o realitate istorică necesară. Aici fiecare cuvânt este important. Contează atât faptul că Dumnezeu ESTE, că Dumnezeu, care e principiu universal, este VIU, că Dumnezeu este DOMNUL şi că este AL NOSTRU, al oamenilor vii, muritori, concreţi, irepetabili. Nu „zeul” şi nici „zeii” ne mai pot salva. Ci numai DUMNEZEU.”

"Gott ist tot"

„După moartea raţiunii fondatoare – scrie Horia Roman Patapievici, în Omul recent, referindu-se la cuvintele lui Nietzsche care au făcut epocă – singura raţiune valabilă rămâne raţiunea de schimb, raţiunea economică. Procesul prin care raţiunea fondatoare, fără soluţie de continuitate, se transformă în raţiune de schimb poartă, în concepţia mea, numele de secularizare”. Însă, „chiar şi mort, Dumnezeu rămâne referinţa inconturnabilă a lumii care a fost odinioară creştină. Căci o lume care a încetat să mai fie creştină nu este, pur şi simplu, lumea dinaintea creştinismului: este o lume inevitabil anticreştină, şi anume resentimentar anticreştină...Lumea în care credinţa creştină a slăbit (sau a murit) este o lume esenţialmente văduvă. O lume izgonită, lipsită de lucrul cel mai esenţial care îi aparţinea cândva – şi aceasta pentru eternitate. Problema lui „Gott ist tot” înseamnă: deşi inteligenţa noastră a devenit (parţial) atee, instinctele noastre mai sunt încă (parţial) creştine.”

Finding love

N-am ştiut – scrie Nicolae Steinhardt, în Dumenzeu în care spui că nu crezi, despre efectele pedagogice benefice ale detenţei sale. Când am plecat de-acasă n-am ştiut. Habar n-aveam. Dar acum ştiu. Ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart sau de Boccherini este un păcat şi o spurcăciune. Nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar şi orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul...Dragostea e în primul rând amabilă bunăvoinţă, vorbire nerăstită, surâs îmbietor, degajată compasiune, linişte.

La Dolce Vita

Nicolae Steinhardt despre filmul lui Federico Fellini, La Dolce Vita, în Dumnezeu în care spui că nu crezi: ...o bucată evident şi nemijlocit hristică, ortodoxă cu desăvârşire, o adevărată pagină de propovăduire evanghelică prin mass media, în care chemarea lui Hristos vibrează pe înţelesul oricui ştie să vadă şi să audă câtuşi de puţin. Începând cu splendida imagine iniţială a statuii care pluteşte deasupra Romei până la peştele (care, fireşte, e Ichtys) final, mort de trei zile şi care tot vede, tras de pescari în năvod, la ochiul lui atotştiutor şi pătrunzător, la fata blândă şi curată (Biserica cred) şi la chemarea ei pe care Mastroianni o ascultă pe jumătate surd (condiţia umană), în genunchi, trecând prin atâtea constante rapeluri de clopote şi cruci, prin scena falselor minuni, condamnată cu o tărie vrednică de marii părinţi anti-eretici ai veacului al IV-lea - totul vădeşte o uriaşă credinţă, o totală nostalgie a împărăţiei lui Hristos, o neîncredere în soluţia viciului foarte asemănătoare cu a lui Vasile cel Mare. Ce să mai spun despre arta cu care dezmăţul, agitaţia, superficialitatea sunt „comunicate” după cele mai rafinate mijloace, numai din plictis şi silă? A, numai cine e fără de păcat sau fără de ochi poate ridica piatra grăbită a nedreptăţii şi spune că e un film deşănţat (!) sau cu ţeluri de critică strict socială! O predică a unui sfânt păritne al secolului IV, asta e! O înflăcărată, dură, aprinsă, caldă, clocotitoare, necruţătoare, răscolitoare pagină de chemare hristică.

Mărturie despre hidrocentrală

unii spun că e prea cald pe pământ

că se moare pe rupte

la capitolul zoologic intitulat reni

dar eu depun mărturie că pe planetă e bine

şi că ninge cum n-a mai nins la Buşteni

sunt guri care afirmă că viaţa e pe sfârşite

că americanii vor stropi continentele

cu o bombă nimicitoare

dar eu declar cu mâna pe suflet

că pe 17 ianuare 1983 a avut loc la Buşteni

cea mai paşnică şi mai grozavă ninsoare

unii spun că pământul şi-a încurcat marafeturile

nu-şi mai alege polii din zona temperat-continentală

că Dumnezeu şi-a încurcat butoanele rău de tot

dar eu jur că pământul e normal

atâta vreme cât la Buşteni ninge cu o zăpadă normală

unii spun că în suflet

se înregistrează temperaturile cele mai scăzute

că inima-i o hidrocentrală care nu mai funcţionează de mult

dar eu depun mărturie că iubirea mea

bate la cea mai înaltă tensiune

şi că aş putea electrocuta întregul pământ

(Lucian Avramescu)

Rugăciune

fie-vă milă de noi domnilor copii,

nu v-am făcut niciun rău,

v-am făcut, şi-atâta tot, domnilor copii

şi lanternele roşii ale sângelui nostru

aleargă prin voi

de la un capăt la altul domnilor copii

fie-vă milă

cum stăm ca nişte biserici

şi ţipă bufniţele îndoielii pe clopotniţele noastre,

domnilor copii

pălmaşi ai amintirilor,

corăbieri ai nopţilor fără somn,

plini de griji

ca nişte pomi încărcaţi de omizi, domnilor copii

noi ne rugăm ca o goarnă în deşert

pentru a vă regăsi

acoperind cu trupul toate fântânile

în care dumneavoastră, domnilor copii, puteţi cădea

fie-vă milă de noi, domnilor copii,

nu v-am făcut niciun rău, v-am făcut...şi-atâta tot

sau poate că acesta-i răul cel mai mare

(Lucian Avramescu)