Wednesday, 30 September 2009

Privind înapoi cu tandreţe

În Tovarăşi, frumoasă e viaţa! (Amintiri din Epoca de Aur, partea întâi) personajul colectiv este lumea românească absolut exotică, cu „legende urbane” (despre activişti zeloşi sau politruci aflaţi în vizită de lucru, despre miliţieni lacomi sau fotografi oficiali) care se întâmplau în România „Epocii de Aur”. Caz rar întâlnit în cinematografia noastră post-1990 (doar în E pericoloso sporgersi, Occident şi Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii), exoticul românesc politic şi social, adesea aberant, e transfigurat aici într-o zonă eternă, universal umană.

Dacă am ţine cu tot dinadinsul să căutăm Amintirilor vecinătăţi în zona world cinema - nu atât stilistice, cât mai cu seamă ca tip de atmosferă - ar merita, poate, să (re)vizităm câteva antologice filme cehe din anii 70-90. În Ciocârlii pe sârmă, Sătucul meu drag, în Iubirile unei blonde, Balul pompierilor, Asul de pică şi Kolya amintirile din „Epoca de Aur” (ce nu se limitează doar la perioada ceauşistă) erau povestite – cu aceeaşi incredibilă delicateţe - la timpul prezent, din interiorul sistemului. O anume bonomie (inteligentă, nu tâmpă şi nătângă) aveam să regăsim, ceva mai recent, în filmul croat al lui Vinko Bresnan, Fantoma Mareşalului Tito, dar şi în filmul german al lui Wolfgang Becker, Good-bye, Lenin. Mungiu povesteşte - din afara sistemului - despre o perioadă a „hibernării călduţe” (următoare „obsedantului deceniu” şi perioadei marilor prigoane ante-ceauşiste), dar fără ostentaţie şi pompă.

Descendenţa sigură din duioşia umorului ceh (Menzel, Forman, Sverak) ne transpune parcă dintr-o lume ce „simte enorm şi vede monstruos” într-o lume în care „timpul mai are încă răbdare cu oamenii”. Ce departe suntem de genul de umor bulevardier din seria B.D.-urilor şi a altora asemenea (infinit mai triviale, în zilele noastre), dar mai ales de grotescul sordid, declamator şi revanşard al filmelor „de actualitate” realizate (ce-i drept, la alte cote cinematografice) de un Lucian Pintilie sau Mircea Daneliuc!...

Astfel, nu mai este o surpriză nici extrem de inspirata alegere a interpreţilor (mari şi mici, profesionişti şi neprofesionişti) din Amintiri…, nici ritmul dinamic şi – pe alocuri - exploziv al scriiturii şi nici farmecul subiectelor ca atare. Cu totul neobişnuită şi reconfortantă este însă punerea lor în pagină, nuanţarea umorului hâtru, restaurator şi – nota bene - de bun simţ.

Filmul „episodic şi colectiv” regizat de Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu, Ioana Uricaru, Constantin Popescu şi scris de Cristian Mungiu (care este şi co-producător) ne trimite cert spre un tip de cinema luminos, insolit şi proaspăt ca mijloace de expresie. El a fost anunţat încă din filmele de studenţie ale colectivului de realizatori, scurt-metrajele „noului val” din ultimii ani: Zapping, Corul pompierilor, Ajutoare umanitare sau Pe aripile vinului ş.a. De aceea, acest eveniment atipic pentru cinematografia (şi chiar cultura) autohtonă se cuvine remarcat şi savurat din plin. Mai rar să afli la un cineast atâta pasiune în acţiune - pentru filmul ca poveste, pentru filmul ca „apel la memorie” (gen Amarcord) – necontaminată umoral şi politic.

Se spune că atunci când te gândeşti la trecut devii mai bun. Mulţi strâmbă din nas când aud asta. Cristian Mungiu se numără, cu siguranţă, printre cei care regândesc – critic – trecutul „de aur” şi cred cu tărie că este nevoie să te desparţi de el râzând. Dacă ne-am săturat de perpetuarea necontenită a derizoriului din repertoriul sălilor de cinema, confesiunile şi amintirile lui despre „Epoca de Aur” sunt o binevenită oază de frumuseţe, de eleganţă cinematografică şi – last, but not least - umor de foarte bună calitate.



Tuesday, 29 September 2009

Tetralog

Alte trei zile de week-end la mănăstire. Am admirat, pe drum, peisaje de o frumuseţe stranie (munţi şi văi scăldate în ceaţa dimineţii, stânci şi pâlcuri de pădure pe Valea Oltului etc.) şi am avut parte de soare şi aer curat. Ca şi cuvânt („neoficial”) de învăţătură, Monahul ne-a vorbit despre un tetralog de porunci pe care se nevoieşte şi el să-l împlinească: să nu disperi, să nu-ţi arăţi neputinţele, să nu te contrazici şi să nu cârteşti împotriva răului. Dar, spune el, a patra poruncă i se pare cu neputinţă de cuprins cu mintea omului. Într-adevăr: cine poate s-o cuprindă şi s-o împlinească?

Sâmbătă, la liturghie, un monah (care a citit din Apostol) şi-a modulat vocea într-un chip care l-ar fi făcut să se mândrească pe Ion Dolănescu. (Şi ce-i rău în asta, se poate spune, când acest rapsod şi alţii asemenea lui au făcut „şcoală” cu „modulaţiile” lor printre românaşii „îmbisericiţi” sau „lumeţi”?) Altul cânta - „popeşte”, afectat - pe nas. Iar altul, în vârstă de … 99 de ani cânta sacadat şi întărea ultima silabă de fiecare dată, încât Theodor a tresărit şi, la un moment dat, a început şi el să cânte la fel de apăsat. (Dar – thank God – şi-a revenit). N-am putut să fac abstracţie de chipurile care - pioase şi dulcege - ne mai priveau de ici, de acolo, de pe pereţi. (Şi ce-i rău în asta, se poate obiecta, căci ele trimit negreşit spre o realitate obiectivă mai presus de jalnicele reprezentările tip kitsch?)

În cadrul predicii despre „viaţa şi minunile” Sfântului Apostol & Evanghelist Ioan (a cărui adormire a fost prăznuită) stareţul ne-a povestit (cu referire la multe surse, biblice dar şi apocrife) despre învieri şi alte fapte minunate ale acestuia. Iar Monahul ne-a reamintit că relatările din Pateric (în care se spune despre ascultarea unui monah din vechime, ce ar fi trecut Nilul pe spinarea unui crocodil docil ca să ducă un mesaj pe malul celălalt al fluviului) nu sunt poveşti. Sunt, altfel spus, nu închipuie. (Da, gândeam eu, însă poate nu degeaba s-au ostenit cu gândul cei care – de-a lungul a câtorva secole - au ţesut admirabilul, tainicul, apofaticul context al slujirii liturgice: iconografia bizantină, imnografia, arhitectura ş.a. Toate se leagă într-o biserică astfel concepută şi rânduită şi toate aceste fapte şi isprăvi par – în acest context – credibile, posibile. Dar în afara acestui context?)

Una peste alta, mi-am amintit de C.S. Lewis, care susţine că numai lucrarea Necuratului nu te lasă să te concentrezi la rugăciune în biserică, oricât de „pe lângă” ţi se pare că s-ar comporta clericii sau cei din strană în timpul slujirii…Aşa să fie?

Wednesday, 23 September 2009

Restauration

Aseară Ursache ne-a restaurat cu o masă excelentă (pe noi trei şi pe OB) într-un local dichisit - Leul de aur (ex-Tunnel) – la câte o porţie de peşte & nişte vin şi bere nefiltrată. Ne-au gâdilat plăcut la ureche nişte muzicanţi, cu sunete de contrabas, clarinet, vioară şi chitară. Mai târziu, sonorităţile lor de cafe concert (cunoscute piese populare din folclorul românesc şi german, dar şi hit-ul lui Joe Dassin, L’été indien) li s-a alăturat solistul Petrică Moise, cu un repertoriu tutti frutti (cântece de dragoste şi de dragoste pentru „Banatul – colţ de rai”, despre fii risipitori şi părinţi stingheri şi bolnavi, iar la final - spre jubilaţia Ursului - câteva cântări cu mesaj escatologic despre vanitas vanitatum omnia vanitas). Clarinetistul (prieten cu Ursache) s-a aşezat, în pauza dintre cele două reprize de cântat, la noi la masă. Lângă noi, patru bărbaţi cu statură atletică ce păreau fani ai rapsodului bănăţean, erau într-o formă nebună şi îi solicitau frenetic refrenele îndrăgite. … Mă gândesc că dacă Adrian Enescu ar fi cântat live pe al său synthesizer compoziţiile sale de muzică progresivă, m-aş fi manifestat la fel de exuberant ca ei.



Monday, 21 September 2009

Elena: in memoriam

Ioan, amicul meu cinefil - acum capitalist (că stă în capitală) - mă sună ca să-mi ceară informaţii despre un film românesc programat zilele astea la cinemateca bucureşteană în vecinătatea căreia – sentimental şi geografic – locuieşte: Între oglinzi paralele. Şi adaugă: e programat la aniversarea a 60 de ani de la naşterea distinsei actriţe Elenei Albu (†2003), care, sărmana, a murit în timp ce era singură în casă; vecinii au descoperit-o abia după câteva zile de la deces. (Într-un fel, ca în cazul celebrei Jean Seberg). Este, poate, cel mai împlinit rol al ei în cinema.

I-am răspuns prietenului meu că, deşi îl socotesc un film neîmplinit, i-l recomand. Îmi amintesc bine că l-am văzut în chiar anul premierei (ţin minte până şi cinematograful: Victoria se numea, o sală cochetă, elegantă), 1979. Îl asigur că l-am revăzut, de atunci, în câteva rânduri. Şi i-am mai spus că, în ciuda debilităţii „viziunii regizorale” (şi a lozincilor), are câteva atu-uri: imaginea lui Călin Ghibu, scenografia Svetlanei Mihailescu, actorii: Ion Caramitru, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Elena Albu, Rodica Tapalagă, Dorel Vişan (la numai trei ani de la descoperirea sa de Dan Piţa în Tănase Scatiu), George Constantin, Forry Etterle şi…Adrian Pintea (în rolul prietenului revoluţionar). În coloana sonoră a acestui film aveam să descopăr cunoscuta arie de Offenbach din Povestirile lui Hoffman. I-am mai spus amicului meu că mai degrabă aş revedea un astfel de film mediocru decât să revăd o „capodoperă minimalistă” post 2000. Am glumit apoi (dar oare să fie doar o glumă?) zicând că, dacă fătul din pântecele maicii sale, la numai trei luni, îşi îmbogăţeşte – zilnic – zestrea de neuroni cu circa 250.000 de bucăţi, în cazul meu se simte dispariţia lor progresivă. Aşa că-i înţeleg foamea de „noutăţi” (a lui şi a altor tineri cinefili), de „minimalisme”, de „experimente” etc. Eu însă nu prea mai am nervi de pierdut, deci încerc să mă păzesc cum pot. De regizori, de critici de film, de filme sau spectacole de teatru ce vor numaidecât să şocheze, să ia totul în răspăr, să dărâme…



Mireasa era în negru

Fapt (aproape) divers: deunăzi, în judeţul Constanţa, o mireasă (în vârstă de 23 de ani) a murit în timp ce se deplasa spre Mamaia la propria-i nuntă, venind de la botezul pruncului ei. Părinţii acestuia tocmai şi-au îmbisericit odrasla, urmând să se cunune şi religios (la trei luni după căsătoria civilă, zice presa) în acea zi.

Ca şi cum tragedia pricinuită de accidentul fetei n-ar fi de ajuns (pentru familie, pentru cei care au cunoscut-o), un preot moralist de la arhiepiscopia locală susţine că deţine explicaţia pentru cele întâmplate: „Este anormal să intri în viaţă contra rânduielilor fireşti. Cununia se face înainte de botez, nu după. Nu poţi să trăieşti fără binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că este un risc. Creştinismul are legătură directă cu stilul de viaţă, nu poţi să trăieşti împotriva felului în care eşti proiectat. Căsătoria civilă este un simplu act, o relaţie juridică, pe când cununia este un legământ în faţa Domnului.“ … Frumoase cuvinte de învăţătură şi, de bună seamă, folositoare pentru cei ce se gândesc să-şi unească destinele în Biserică. Dar aplicarea lor la situaţia de faţă dă la iveală un Dumnezeu răzbunător şi neînduplecat, ca o sperietoare, ce pedepseşte neobosit pe toţi şi pe toate pentru fărădelegile lor când ţi-e lumea mai dragă. Încă o dată, vasăzică, oamenii trebuie să priceapă că „Dumnezeu nu bate cu parul”, că nerespectarea „rânduielilor strămoşeşti” atrage după sine tot felul de „blesteme” şi „nenorociri”. Altfel spus, prin acel şofer neatent - care (spun ziarele, citând martorii care au văzut accidentul) „a intrat într-o depăşire, deşi nu avea timp suficient pentru a efectua manevra” - a lucrat, ne asigură acest popă, însăşi mânia divină. Iar dacă mirii şi-ar fi pus pirostiile înainte de naşterea copilului lor, riscul unei astfel de nenorociri ar fi fost mai mic (sau n-ar fi existat).

…Ce fericiţi sunt cei care cred că deţin explicaţii pentru orice! Ce simplu pare totul pentru cei care îşi închipuie divinitatea legalist, matematic (însă ignorând ecuaţiile cu necunoscute, numerele iraţionale etc.), care cred că ştiu ce anume să faci şi ce anume să nu faci ca să ajungi teafăr cu maşina de la un punct X la un punct Y…Chiar atunci când şoferul se încadrează imprudent şi prosteşte în depăşiri periculoase, periclitând viaţa altora.

Sunday, 20 September 2009

Bădărani şi ... bădărani

O apocrifă orientală grăieşte aşa: „un cer sus şi un cer jos, stele sus şi stele jos, toate sus şi toate jos; de-nţelegi, eşti norocos”. Pericopa din scrierile patristice următoare liturghiei de azi tocmai la asta s-a referit: necurăţia şi stricăciunea sunt şi în noi, în sufletele noastre, nu doar în afara lor, atâta doar că puţini au discernământul să înţeleagă această simetrie. Iar asumarea crucii presupune înnoirea „omului lăuntric”, despătimirea.

Întorşi acasă, am frunzărit un film românesc de acum fix cincizeci de ani: Bădăranii – adaptare de Sică Alexandrescu după Carlo Goldoni. Iniţial l-am primit cu rezerve (nu este un film propriu-zis, ci o adaptare cinematografică după piesa pusă în scenă la TNB), însă recitalurile actoriceşti (Birlic, Giugaru, Calboreanu, Nicki Atanasiu, Carmen Stănescu, Cella Dima, Sanda Toma, Silvia Dumitrescu-Timică etc.) sunt magistrale. În felul lor, „bădăranii” patriarhali din această piesă au şi ei crucea lor (gelozia faţă de neveste, tendinţele acestora de emancipare etc.) care, în acele vremuri puritan-conservatoare din vremea lui Goldoni, era mai mult o cruciuliţă faţă de ofensiva feministă de azi. Pe de altă parte, am încercat să-mi imaginez contextul social-politic din România anului 1960 (anul premierei filmului): noi valuri de teroare (amplificate de politica „vigilentă” a Partidului de a preveni, în România, mişcări revoluţionare de genul celor din Budapesta anului 1956), osanale aduse „centralismului democratic”, „conducătorului iubit” şi partidului unic, lui Stalin (The Big Brother) şi poporului rus care „libertate ne-au adus”. Erau vremuri când atâţia şi atâţia cuvioşi ai închisorilor comuniste aveau să înveţe the hard way sensul vieţii şi bucuria de a trăi din bătăile şi chinurile pricinuite de altfel de...bădărani. Iar unii – după graţierea pricinuită de moartea lui Dej, în martie 1965 – au supravieţuit şi au ajuns „în libertate” (aiurea, căci închisoare era peste tot) ca să binecuvânteze închisorile prin care au trecut. Acolo, aveau ei să afirme, au învăţat să creadă, să îndure, să fie oameni cu adevărat.

Totodată, în 1960 (aprox.) avea să înceapă – discret, timid, şovăielnic – perioada aşa-zisului dezgheţ cultural. Atunci abia au putut fi publicate pentru întâia oară versurile lui Lucian Blaga (interzis, alături de toţi clasicii, după ocuparea ţării de sovietici), lui Vasile Voiculescu etc.



Saturday, 19 September 2009

Pădurea

Dragoş îmi trimite o poză din poiana de la Semenic unde, la început de iulie, am petrecut câteva zile (ploioase) cu Theodor şi alţi copii, sub supravegherea unor cadre de specialitate („lideri cercetaşi”). Cu adevărat impresionanţi erau copacii înalţi, desprinşi parcă din basme. Decor de Concurs în toată regula…

La Semenic mai fusesem o singură dată, cu fix treizeci de ani în urmă. Era prima tabără la care am participat. Tocmai terminasem clasa a IV-a şi, la întoarcere, m-a aşteptat mama, Domniţa şi învăţătoarea mea de atunci. Autocarul ne-a lăsat în faţă la sala Olimpia. Iar eu eram mare fan Sergiu Nicolaescu, hipnotizat de ultimul film pe care-l regizase: Revanşa. (Nu degeaba mă tachinează acum amicul meu ceh pentru acest „păcat al tinereţelor”…) Ei, dar Domniţa (olteanca din Corabia, care atunci avea 26 de ani şi tot încerca să ajungă „peste linie” la medicină, chiriaşa vecinei mele cu care îmi plăcea să discut despre actori, teatru şi film) ne priveşte acum de sus de undeva, învăţătoarea mea (care avea, în 1979, vreo 20 de ani), este acum o doamnă la a treia tinereţe, mitul Comisarului a apus de mult (dar nu şi seducţia muzicilor din filmele sale), iar eu am revăzut aceste locuri pitoreşti alături de Raluca şi de Theodor. Pădurea însă e la fel.

La început de iulie, aici, în această poiană, s-a desfăşurat o ceremonie (pe modelul din The Jungle Book) ce mi-a amintit de întrunirile pioniereşti şi de armată. În cadrul ei, într-un mod solemn, câţiva „şoimi ai patriei” aveau să primească de la Dragoş & Maria cravate de „lupişori”, în timp ce noi trei ne grăbeam la maşină să nu ne prindă ploaia.

Friday, 18 September 2009

Singur printre prieteni

În timp ce savuram, cu Raluca, un Chinese meal, m-am întrebat dacă naţionaliştii (români sau de aiurea) îşi îngăduie bucurii gastronomice cosmopolite. Cred că peste tot e la fel: nu contează culorile drapelului naţional câtă vreme dictează o ideologie naţionalistă. Bunăoară, o masă chinezească (asiatică), n-ar avea cum să fie privită cu ochi buni de românii patrioţi care se socotesc a fi mai vrednici de un blid cu mămăligă cu brânză. Care mămăligă nu trebuie, desigur, să fie importată – horrible dictu! – din Ungaria, iar brânza se cuvine a fi achiziţionată numaidecât de la (ori recomandată de) salvatorul acestui neam - cândva cioban, azi politician prezidenţiabil. Verde.

Seara, un medley de highlights (fragmente simfonice şi arii cântate de soprana Anita Hartig) la Filarmonică: Bizet (Suită şi aria Je dis que ne m’épouvante din Carmen); Ceaikovski (Valsul florilor din Spărgătorul de nuci); Strauss (Uvertura şi Csarda – Klange der Helmat din Liliacul); Dvorak (Dans slav nr.8); Mascagni (Intermezzo simfonic din Cavaleria rusticană); Puccini (Si mi chiamano Mimi din Boema; Haciaturian (Adagio din Spartacus & Phrygia şi Vals din Mascarade). Prima lucrare de Haciaturian a fost folosită ca temă muzicală în genericul serialului TV – de mare succes în România anilor 70 - Linia maritimă Onedin.

La ieşire ne-am întâlnit un amic (simpatic, de altfel) care, cu ţigara aprinsă-ntre deşte (aşa-l văd mereu) ne spunea că nu ştiu care filosof din Grecia antică afirmase că oamenii care consumă carne sunt nişte cimitire ambulante. Şi, pentru că e convins de infinita superioritate a orânduirii ecleziastice romano-catolice (instituţie din care el însuşi face parte) nu conteneşte să mă tachineze de câte ori ne întâlnim când am de gând să fac pasul. Tocmai a vizitat, spune, câteva oraşe italiene. I-am răspuns că atunci când instituţia cu pricina va renunţa la sintagma „romano-” din titlu. Când va deveni pur şi simplu catolică. Sau, completează el quick, atunci când biserica ortodoxă va deveni cu adevărat dreaptă. La amicul meu, obsesia „dreptăţii” şi a viziunii legaliste este o deformare profesională. Deci i se iartă…Şi iar mi-am amintit că mă simt adesea singur printre prieteni (ca Săucan, ca Sebastian), căci nici inflaţia de verde (anti-occidentală, xenofobă etc.) a pravoslavnicilor nu mă consolează şi nu mă bucură. Într-un fel, cârcotaşii ca el au dreptate. De la un moment dat, dacă nu ai devenit iremediabil ipocrit, devine obositor să tot auzi lozinci şi discursuri care de care mai naţionaliste şi ortodoxiste într-o ţară covârşitor majoritară „orto” la capitolul „doxie”, în vreme ce realitatea („praxisul”) este taman cu fundu-n sus. Dar ceea ce nu ştiu cârtitorii de serviciu ai „gândirii libere” sau înregimentate politic, ideologic ori confesional este că simţul umorului moare ultimul în om (dacă nu cumva tot omul este cel care îi vine de hac), iar structura (sau metoda) liturghisitoare a Părinţilor Bisericii şi mărturisitorilor din vechime nu ne lasă de izbelişte cu una cu două. Ba nici cu nouăzeci şi nouă. Cum zic, numai să nu cumva să ne amăgim noi înşine, socotindu-ne „în plata Domnului”, când în realitate noi slujim – poate chiar fără să băgăm de seamă – Celuilalt.



Cannes, Cannes...

În al său Jurnal regizorul Alexandru Tatos consemnează o relatare nostimă a lui Dan Piţa ce „sintetizează condiţia mizeră a românului în străinătate”. Întâmplarea a avut loc la Cannes în 1972, cu ocazia proiecţiei filmului Nunta de piatră, unde Leopoldina Bălănuţă juca rolul principal. Actriţa stătea pe o bancă într-un parc, aşteptând să fie cazată (pentru că sosirea micii delegaţii române nu a fost confirmată de cei din ţară), când un cerşetor i-a cerut nişte bani. Evident, n-a avut de unde să-i dea şi i-a spus că e străină. Atunci, cerşetorul s-a oferit să-i dea el câteva centime. Un grup de tineri a asistat la această scenă. În acelaşi timp, reprezentantul Românieifilm era pe aeroportul din Paris încărcat de bagaje, deşi trebuia să fie la Cannes ca să se ocupe de vânzarea filmului în străinătate. La ofertele făcute lui Piţa, pe care acesta i le-a transmis, emisarul român a răspuns negativ. Concluzia lui Tatos, evergreen: „Românii trimişi în străinătate nu se înţeleg între ei – parcă ar fi duşmani. Fiecăruia i-e teamă ca celălalt să nu profite mai mult.”



Confesiunile unui regizor: Alexandru Tatos

Regizorul de teatru şi film Alexandru Tatos a trăit într-o vreme când scrierea într-un jurnal putea fi considerată infracţiune şi – vezi cazul arhitectului Gheorghe Ursu aka Babu, din 1985 - aspru pedepsită. Însemnarea gândurilor, fie şi pentru sine, era o probă de curaj: „Mi-e frică să spun ce gândesc. Dacă acest caiet cade în mâna cuiva?” Şi totuşi, gândurile însemnate de Tatos (şi selectate în 1994 de Liana Molnar-Tatos, sub titlul Pagini de jurnal) îi surprind evoluţia de la începuturile carierei sale artistice (imediat următoare momentului 1971, când a montat cu succes la TVR commedia dell’arte intitulată Nebunia lui Pantalone) până în primele zile de după căderea regimului Ceauşescu (ianuarie 1990), când urma să definitiveze filmul pe care nu a mai apucat să-l termine: Cine are dreptate.

După succesul primelor montări teatrale, Tatos acceptă să lucreze la serialul de televiziune Un August în flăcări (1974), despre care va scrie: „Mă simt foarte departe de artă…” Pentru că, recunoaşte onest regizorul, „martirajul, din păcate, nu-mi stă în caracter”, va avea de înfruntat „crunta oscilaţie” între a-şi asigura existenţa (pe care şi-o doreşte îndestulătoare), încercarea de a se afirma şi a deveni cunoscut şi „timidele tentative” de a se apropia de artă. Tentaţia de a debuta în lung-metraj îi provoacă momente de auto-analiză: „Prea vreau să le fac pe toate: teatru, film, TV, literatură. Pentru o anumită experienţă nu strică, dar mai util este să te dedici unei singure probleme. (…) Mă paşte un mare pericol: să devin un bun meşteşugar şi nu un artist (atât cât aş fi putut ajunge).”

Cum e şi firesc, „personajele principale” ale Jurnalului sunt prietenii şi colaboratorii săi apropiaţi. Volumul apărut în 1994 la Editura Albatros ne oferă o faţă mai puţin cunoscută a colegilor de breaslă cu care se afla într-o permanentă competiţie („frustul minimalist” Mircea Daneliuc pe de o parte şi, pe de altă parte, „oniricul” şi „estetul” Dan Piţa) şi care aveau să debuteze strălucit în anii 70. Era vremea când fiecare încerca să găsească un mijloc de a se manifesta „într-un moment în care nu se mai poate face nimic”. Cu un fair play de care dau dovadă puţini artişti, Tatos consemnează admirativ „marea calitate” a prietenului său, regizorul Dan Piţa: „duce cu el nişte obsesii; este obsedat de o serie de imagini şi evenimente (din copilărie, tinereţe)” precum şi justeţea observaţiilor critice ale lui Mircea Veroiu – regizor de marcă din aceeaşi generaţie care, împreună cu Piţa îl ajută să-şi „cureţe” filmul de debut foarte mult. Nemulţumirile faţă de opera prima îl determină să se autoevalueze cu severitate: „Am vrut să fac film cu două mari infirmităţi: sunt orb şi sunt afon. (…) Mere roşii revăzut la TV: mişcări de aparat inutile şi fără acoperire, un decupaj uneori ezitant, muzică multă şi pusă uneori simplist etc..” Emoţia aprobării proiectelor care i s-au propus alternează cu bucuria perioadelor când este arhicăutat (de teatrele din Cluj, Ploieşti şi Timişoara): „Ieri parcă eram o agenţie, aşa sunau telefoanele…”

Debutul său în cinematografie, ca regizor de lung-metraje, coincide cu înăsprirea condiţiilor de creaţie în România. În 1972, după interzicerea filmului lui Radu Gabrea, Dincolo de nisipuri, chiar în ziua premierei, va nota: „…Am senzaţia că ajungem la un paroxism!...” Iar „paroxismul” avea să mai dureze încă vreo două decenii. Spre sfârşitul „epocii de aur” sobrul Tatos va şti să abordeze şi genul insolit al commediei dell'arte cinematografice. Rezultatul: Secretul armei…secrete (1988), un basm modern pentru toate vârstele, în haine de comedie burlescă, în care poveştile cu „A fost odată...” se amestecă ingenios cu elemente din mitologia civilizaţiei moderne: monitoare TV cu transmisii fotbalistice, muzică şi gesticulaţie specifice universului disco-punk & pop-rock. Dar capodopera sa avea să fie Secvenţe (1982), unde – cu mijloace care par să anticipeze modalităţile de exprimare a generaţiei 2000 (Mungiu, Puiu, Porumboiu ş.a.) - încerca să sugereze ideea că, în ciuda vitregiilor timpului pe care îl trăiesc, cineaştii se străduie să surprindă şi să reconstituie viaţa care răzbate mult mai puternic în jurul lor, de cele mai multe ori fără s-o observe.

Ca un laitmotiv pe întreg parcursul Jurnalului, sintagma „Probabil că singurătatea mă omoară” defineşte, poate, cel mai bine meandrele şi abisurile sufleteşti prin care trecea artistul Alexandru Tatos. De altfel, personajele filmelor sale sunt, de regulă, solitare, însingurate. Toate luptă pentru „păstrarea demnităţii umane terfelită de opresiunea unei tiranii, cât şi de laşitatea oamenilor”. Este destinul împărţit de doctorul Irod (Mircea Diaconu) al Merelor roşii şi Doina (Ioana Pavelescu) din Rătăcire, de eroina din Duios Anastasia trecea, de inginerul din Casa dintre cămpuri şi de fata din Fructe de pădure, de regizorul (jucat chiar de Tatos) şi tânărul (Dragoş Pâslaru) din Secvenţe etc.

În fine, Paginile de jurnal ne oferă imaginea unui artist demn, extrem de sensibil, şi a unui om supus slăbiciunilor de tot felul, chinuit de frica de a zbura cu avionul, de operaţia de hernie sau de regretele de după moartea mamei: „S-a dus omul care m-a iubit cel mai mult … m-am purtat urât cu ea, nervos, nu i-am făcut toate plăcerile – cei dragi sunt întotdeauna nedreptăţiţi – şi asta mă chinuie acum. În sufletul meu rămâne un gol pe care n-am să-l pot umple niciodată. (…) Ştiu că de acolo, de unde eşti, ai grijă de mine şi mă păzeşti! Draga mea mamă…..”

Thursday, 17 September 2009

Aşa cum îţi aminteşti de o stradă

îmi amintesc de tata

aşa cum îţi aminteşti de o stradă

avea multe clădiri cu iederă,

vechi intrări

umbrite de poezia simplităţii,

poduri misterioase

în care Albă ca Zăpada

trăia înconjurată de un milion de uriaşi



îmi amintesc de tata

aşa cum îţi aminteşti de o stradă din copilărie,

brazii

covrigii de la Bălăşoiu

pâinea neagră într-o servietă cu fermoar,

facturile magazinului sătesc

comanda de mălai

de făină,

de gaz,

turta dulce pentru gândacii de Colorado,

stamba, dimia

aprovizionarea inimii

cu o serie de sortimente obligatorii



tata era voiajor comercial

merceolog sătesc la Sângeru

responsabil cu aprovizionarea creierului

el trecea

pe facturile cu care pleca la judeţ

continente ciudate

Călinescu,

Dostoievski,

Shakespeare…

el aducea cărţile de popularizare

Creşterea iepourilor de casă

Salata în sistem intensiv,

Un solar – o mină de aur

şi alte cărţi de pedagogie agricolă

pe care ţăranii nu le cumpărau niciodată

tata aducea

alimente şi alimente pentru suflet

unii se mulţumeau cu una

alţii cu alta

după

puterea de rezistenţă a organului gânditor

(creierul pentru unii

este o prăvălie cu orar prescurtat)



îmi amintesc de tata

ca de trasul cu o armă încărcată cu flori

el mi-a demonstrat odată

când mercurul furiei unei mulţimi creştea

că se poate face dreptate

cu bomba atomică a unei vorbe de bine



liniştea aceea respectuoasă

care s-a lăsat ca o zăpadă

este tatăl meu

este

bunul

meu

tată



cine ar fi crezut că într-o zi

el va ochi

propria-i inimă

cu singura armă adevărată pe care-a folosit-o vreodată




(Lucian Avramescu)

Padre padrone

Despre părinţi nu pot vorbi cu folos decât atunci când îmi asum starea de prodigal son. Restul e pălăvrăgeală toxică. Dintre versurile dedicate mamei am pus pe blog câteva scrise de Grigore Vieru. Un cititor anonim le-a gustat şi el, apoi mi-a atras atenţia că merită şi taţii puţină atenţie. Din creaţia aceluiaşi poet, necunoscutul cititor îmi recomandă poemul Tata. Pentru că nu mi-a spus mare lucru, însă doresc, totuşi, să-i îndeplinesc doleanţa şi pentru că ştiu că are dreptate atunci când revendică pomenirea ambilor părinţi, m-am oprit la poezia lui Lucian Avramescu, Aşa cum îţi aminteşti de o stradă.

Personal, nu am găsit încă acele versuri despre tatăl-cel-de-după-trup în care să mă regăsesc şi care să mă reprezinte. Le mai caut…În privinţa tatălui step însă m-aş gândi mai degrabă la câteva fragmente de proză: Scrisoarea către tata (de Kafka) şi Portretul artistului ca tânăr (de James Joyce). N-am uitat nici cântecul formaţiei „Timpuri noi” (Tata) şi nici mediocrul film al lui Andrei Blaier din 1988 (Vacanţa cea mare) în care un alt fiu risipitor încearcă, zadarnic, să-şi regăsească tatăl uitat într-un azil de bătrâni. Şi, desigur, nici Oglinda lui Tarkovski ori Padre Padrone de fraţii Taviani.

Wednesday, 16 September 2009

Din această generaţie

bună ziua, spui, fac parte din această generaţie

care n-a cunoscut războiul

dar a cunoscut o serie de lucruri pline de învăţăminte,

această generaţie de fete sportive care iubesc fără nazuri,

înjură, se îmbracă în pantaloni strânşi pe pulpe

încât unui cavaler din secolul trecut i-ar ieşi ochii din cap privindu-le

această generaţie de băieţi veseli şi gratuiţi şi trişti şi

zăpăciţi de naiba-i mai înţelege, săritori şi tandri, care

aruncă la ţintă, care nu trag bine

pentru că n-au avut ocazia,

care nu se duelează dar l-au citit pe Puîkin,

ironici şi gravi, intrând şi ieşind din mină

cu topoarele lor care sărută pătimaş cărbunele

bună ziua, spui, soarele răsare la ora 5 şi 42 minute,

îmi beau cafeaua târziu după ce tramvaiele au făcut

mai multe curse iar vatmaniţa de 22 de ani,

blonda aceea afurisită

a avut timp să se închidă de două ori

în cabina de la capătul liniei cu dispecerul,

bună ziua, spui, fetele nu mai sunt atât de retrase

rachetele spintecă burdihanul cosmosului

ca nişte cuţite de chirurgie,

pe lună de mult şi-au dat americanii cu dreptul în stângul

toată lumea s-a obişnuit

cu ceaiul întâmplărilor spectaculoase

se aşteaptă, în sfârşit, unele descoperiri pe suflet

dar acestea n-au interesat niciodată foarte tare pe cercetători

o descoperire pe suflet nu este rentabilă, n-o achiziţionează

nici un fabricant, nu schimbă echilibrul de forţe,

oamenii sunt oameni

iar inima lor n-a prezentat, în fond,

decât un interes strict anatomic

bună ziua, fac parte din această generaţie

care n-a cunoscut decât din auzite războiul

se pare că n-a fost o treabă tocmai plăcută

de vreme ce unii se plâng şi astăzi

bună ziua, în gările lumii dormim de-a valma

pe vesele şi soioase rucsacuri, fireşte, din fandoseală,

părinţii având bani destui: facem dragoste pe unde apucăm,

citim firme luminoase, citim reclam, mersul trenurilor,

al vapoarelor, al sateliţilor

şi uneori citim chiar poezii

generaţia mea este o generaţie sportivă

eroismul ei care ar fi putut iriga din plin o bătălie

de pomină, un Waterloo, un Kursk, un Mărăşeşti

sau Lublin se consumă fără vărsare de sânge

cu toate că, vă jur, mulţi dintre aceşti panglicari derbedei

ar fi putut ajunge eroi pe cinste, cu mormânt cunoscut

sau necunoscut, cu statui în lege şi discursuri

de recunoştinţă,

puşi în prezidiul suprem al istoriei

bună ziua, spui, fac parte din această generaţie

care face parte din acest şir de generaţii

nici mai bune, nici mai rele decât altele

care, la rându-le, fac parte din vesela, tragica,

interminabila tânără generaţie a lumii


(Lucian Avramescu)

Back to school

Ieri, prima zi propriu-zisă de şcoală. Theodor şi-a revăzut colegii, învăţătorul şi pe profesorul educator (nimeni altul decât Costel, care s-a titularizat la Liceul Iris şi a fost repartizat la clasa lui Theodor, în care sunt şase nevăzători). M-am revăzut şi eu cu o parte din elevii şi colegii mei. Cei din anul terminal, care vor da bacalaureatul la vară, sunt încă indecişi, nu ştiu ce să facă mai departe. Unii spun – mai mult sau mai puţin teribilist - că abia aşteaptă să termine cu şcoala. Dar tot ei sunt cei care, fără nicio ruşine, recunosc – asemenea Războinicului Luminilor pe care-l idolatrizează – că n-au citit în viaţa lor nicio carte. Atunci glumesc cu ei (pe jumătate!) şi le răspund că pentru a termina ceva e nevoie să începi.

Eh, elevii fac şi ei ce ştiu, ce pot. Când părinţii le sunt fie despărţiţi, fie plecaţi la muncă în străinătate, când sunt proprietari pe calculator & telecomandă (dar n-au nici un fel de discernământ), când se hrănesc exclusiv cu imagini şocante, violente ori sentimentale, când singurele rime pe care le ştiu sunt versurile din muzica pop (inclusiv din văicărelile turcite arhimediatizate), când n-au repere (nici chiar de la şcoală, căci profesorii – ca alte categorii profesionale – nu mai ajung la catedră prin vocaţie, şi atunci ora de clasă devine un dublu chin) şi nici un fel de rânduială, când totul îi îmbie la huzur, la şmecherii, la atitudini şi fapte de tip mafiot, ce să mai ceri de la ei? Să descopere, ei, mărgăritarul de mare preţ în căldarea cu borhot? E o posibilitate, dar pentru asta se cuvine să le fi fost sădit în suflet un ideal curat şi mai ales să fie în stare să lupte pentru a-l păstra neîntinat, să dorească să caute în lumea din jur excepţia şi picătura de frumuseţe care să-i salveze de la mult prea prematura lor blazare.



It's time to play the music

Start la noua stagiune a Filarmonicii „Banatul”. Zilele muzicale „George Enescu” au debutat la Timişoara, pe 15 septembrie, cu un recital chamber music susţinut de Trio Contraste (Ion Bogdan Ştefănescu – flaut; Sorin Petrescu – pian; Doru Roman – percuţie). S-a cântat: George Enescu (Melodie şi Appassionato din Suita a III-a şi Carillon nocturne), D. Kaufman (Kol D’mamah – In memoriam Cristian Nemescu), Nicolae Brânduş (Rhythmódia), Violeta Dinescu (Circuit) şi Aurel Stroe (Trei piese pastorale).

Ca de fiecare dată, membrii acestui trio, au prefaţat fiecare piesă cu câte o scurtă prezentare. Pianistul Sorin Petrescu a remarcat „atmosfera intimă” (în jur de 30-40 de spectatori) din încăpătoarea sală Capitol a Filarmonicii timişorene şi a comparat lucrarea lui Enescu, pe care urma s-o interpreteze, cu celebra Carmina Burana. Chiar dacă este o operă de mare anvergură (prin numărul mare de instrumentişti, prin durată etc.), creaţia lui Carl Orff – spune Petrescu - „ar trebui să-şi lase mult capul pe spate pentru a cuprinde cu privirea măreţia miniaturii lui George Enescu”.

Prin remarca sa, uşor ironică, pianistul voia doar să puncteze – dacă am înţeles bine - o tristă realitate: în România, melomanii asaltează sălile de concert ori de câte ori este în program Carmina Burana (şi, în general, un repertoriu clasic), dar încă nu gustă îndeajuns muzica de cameră şi armoniile simfonice experimentale, contemporane.


Monday, 14 September 2009

Cross purposes

La Cebza, Pr.. Serafim a predicat despre semnificaţia crucii pentru creştinătate. Despre importanţa de a ţine aproape de Dumnezeu pentru ca să nu se răcească relaţia noastră cu el. Aşa cum se întâmplă în atâtea alte cazuri, spunea el, când indiferenţa şi nepăsarea ne depărtează - iremediabil, adesea - de rude, prieteni, cunoscuţi. Seara am mers încă o dată la Cebza, pentru vecernia şi utrenia (extended versions) de gală, datorită privegherii pentru hramul de a doua zi al mănăstirii. Mi-am luat o carte despre ţarii martiri ai Rusiei. Începusem s-o citesc acolo, în cortul-pangar (cu icoane de vânzare alese pe sprânceană, să le tot priveşti) şi m-a prins aşa tare că am sfârşit prin a mi-o cumpăra. Impresionantă familie, cutremurător destin (asumat) de martiri. Sinistre vremuri…şi n-au trecut nici măcar o sută de ani de-atunci…

Tot azi mi-am luat DVD cu Cel mai iubit dintre pământeni – o experienţă-limită povestită (în 1992) ca un foileton de tabloid. La ghiveciul de situaţii care de care mai piperate (şi deocheate) furnizat de sursa literară (cartea lui Marin Preda), regizorul (Şerban Marinescu) încălecat de producători (Ion Cristoiu şi Mihai Cârciog, pe atunci asociaţi la tabloidul de mare tiraj, Evenimentul zilei) a surprins mai cu seamă putregaiul social, jegul, infamia, ticăloşia. Doar asta prind la publicul-ţintă, nicidecum mărturia creştină, de tip „binecuvântată fii, închisoare”, din – de exemplu – Ciocărlii pe sârmă sau Căinţa. Rămân, aşadar, actorii (Ştefan Iordache, Mircea Albulescu, Gheorghe Dinică, Dorel Vişan, George Constantin, Mitică Popescu, Ion Fiscuteanu, Ştefan Bănică, Colea Răutu, Maia Morgenstern, Ileana Predescu), sonorităţile lirice ale lui Dan Ştefănică, imaginea bogată în prim-planuri a lui Călin Ghibu. Pe coperta DVD-ului scrie că, deşi a rulat în America şi Canada (ce să zic!…), filmul n-a rulat niciodată pe ecranele româneşti. Eronat! A fost, ce-i drept, difuzat mai întâi exclusiv de sălile private (deşi primul experiment de film particular românesc a fost Şobolanii roşii de Florin Codre, în 1991), însă după una an-doi producătorii au fost nevoiţi să-l difuzeze prin reţeaua naţională de săli că nu-şi scoteau banii. Cine era puşti pe atunci (ori nu s-a născut încă) nu-şi mai aminteşte ori pur şi simplu nu ştie şi ia de bună reclama pompoasă de azi. Ca în atâtea alte cazuri (infinit mai vinovate) de brainwashing