Friday, 18 September 2009

Singur printre prieteni

În timp ce savuram, cu Raluca, un Chinese meal, m-am întrebat dacă naţionaliştii (români sau de aiurea) îşi îngăduie bucurii gastronomice cosmopolite. Cred că peste tot e la fel: nu contează culorile drapelului naţional câtă vreme dictează o ideologie naţionalistă. Bunăoară, o masă chinezească (asiatică), n-ar avea cum să fie privită cu ochi buni de românii patrioţi care se socotesc a fi mai vrednici de un blid cu mămăligă cu brânză. Care mămăligă nu trebuie, desigur, să fie importată – horrible dictu! – din Ungaria, iar brânza se cuvine a fi achiziţionată numaidecât de la (ori recomandată de) salvatorul acestui neam - cândva cioban, azi politician prezidenţiabil. Verde.

Seara, un medley de highlights (fragmente simfonice şi arii cântate de soprana Anita Hartig) la Filarmonică: Bizet (Suită şi aria Je dis que ne m’épouvante din Carmen); Ceaikovski (Valsul florilor din Spărgătorul de nuci); Strauss (Uvertura şi Csarda – Klange der Helmat din Liliacul); Dvorak (Dans slav nr.8); Mascagni (Intermezzo simfonic din Cavaleria rusticană); Puccini (Si mi chiamano Mimi din Boema; Haciaturian (Adagio din Spartacus & Phrygia şi Vals din Mascarade). Prima lucrare de Haciaturian a fost folosită ca temă muzicală în genericul serialului TV – de mare succes în România anilor 70 - Linia maritimă Onedin.

La ieşire ne-am întâlnit un amic (simpatic, de altfel) care, cu ţigara aprinsă-ntre deşte (aşa-l văd mereu) ne spunea că nu ştiu care filosof din Grecia antică afirmase că oamenii care consumă carne sunt nişte cimitire ambulante. Şi, pentru că e convins de infinita superioritate a orânduirii ecleziastice romano-catolice (instituţie din care el însuşi face parte) nu conteneşte să mă tachineze de câte ori ne întâlnim când am de gând să fac pasul. Tocmai a vizitat, spune, câteva oraşe italiene. I-am răspuns că atunci când instituţia cu pricina va renunţa la sintagma „romano-” din titlu. Când va deveni pur şi simplu catolică. Sau, completează el quick, atunci când biserica ortodoxă va deveni cu adevărat dreaptă. La amicul meu, obsesia „dreptăţii” şi a viziunii legaliste este o deformare profesională. Deci i se iartă…Şi iar mi-am amintit că mă simt adesea singur printre prieteni (ca Săucan, ca Sebastian), căci nici inflaţia de verde (anti-occidentală, xenofobă etc.) a pravoslavnicilor nu mă consolează şi nu mă bucură. Într-un fel, cârcotaşii ca el au dreptate. De la un moment dat, dacă nu ai devenit iremediabil ipocrit, devine obositor să tot auzi lozinci şi discursuri care de care mai naţionaliste şi ortodoxiste într-o ţară covârşitor majoritară „orto” la capitolul „doxie”, în vreme ce realitatea („praxisul”) este taman cu fundu-n sus. Dar ceea ce nu ştiu cârtitorii de serviciu ai „gândirii libere” sau înregimentate politic, ideologic ori confesional este că simţul umorului moare ultimul în om (dacă nu cumva tot omul este cel care îi vine de hac), iar structura (sau metoda) liturghisitoare a Părinţilor Bisericii şi mărturisitorilor din vechime nu ne lasă de izbelişte cu una cu două. Ba nici cu nouăzeci şi nouă. Cum zic, numai să nu cumva să ne amăgim noi înşine, socotindu-ne „în plata Domnului”, când în realitate noi slujim – poate chiar fără să băgăm de seamă – Celuilalt.



7 comments:

Anonymous said...

Cunosc sentimentul. La urma urmei e pacat ca e asa. Imi pare rau.
F.

Adrian Sârbu said...

Va invit sa ne comparam cu crestinii din primele veacuri.

PS: bine ne-am regasit

saskiul said...

Sa ne comparam...dar cine anume? Te astepti cumva ca lucrurile sa ramana pe loc EXACT ca in "primele veacuri"?
In plus, o comparatie presupune o cunoastere (elementara, cel putin) a celor doi termeni care se compara - "primele veacuri" versus "vremurile (post)moderne de azi". Chiar atat de usor se poate face o astfel de comparatie? S-o putea face usor cand te afli in treaba si vorbesti in citate si "ca la carte", fara sa pricepi o iota din text si mai ales din context. Tocmai pentru ca identitatea crestina a omului (post)modern, de azi e, vai, atat de subreda este nevoie sa fim deschisi nu doar spre cult, ci si spre ... cultura.
Ce zici, e posibila o regasire si pe acest taram? Sau esti decis sa ramai la "amvonul" de la care predicai pana nu de mult...Life's too short for that, man. People should really LIVE it rather than be brainwashed...No offence.

Adrian Sârbu said...

Trebuie o masura in toate, chiar si in materie de cultura. Sunt de parere ca se poate si posti de carti si de filme din cand in cand. Se poate chiar posti de carti duhovnicesti, pentru ca una-i a citi si alta a pune in aplicare ce citim. Exista si un post de staret sau de duhovnic: nu te duci una doua la duhovnic sa-l intrebi ce decizie sa iei aici si acolo, in lucruri nu foarte importante. Daca invataturile pe care le primesti de la duhovnic (sau staret) nu te pot ajuta sa te descurci singur, inseamna ca nu sunt bune, ori ca n-ai stiut sa asculti.
De la un moment dat, cultura inceteaza a mai fi o forma de cunoastere (sau cel putin o forma inalta) si este doar o mangaiere. Din acest motiv se poate vorbi de post. Uneori aceasta mangaiere da dependenta. Dependenta de literatura sau de filme, oricat ar fi de nobile, nu este un lucru bun. Traim si noi in lumile acelea descrise in cutare roman sau in cutare lucrare despre parinti athoniti si ne imbatam ca totul e bine si frumos. Sincer, sincer, nu este asa?
Aici, in lume, avem parte de multe mangaieri, adica de niste stari usoare de visare, timp in care pierdem contactul cu realitatea de fapt. Care este realitatea? In momentul in care vorbim sunt sute de oameni, poate, in fata lui Dumnezeu la judecata, mii de orfani n-au ce manca, cineva il omoara pe fratele sau, pe altii ii calca masina, unii se sinucid, cativa sunt incercati cumplit de ispite, foarte multi care n-au niciun ajutor etc etc. De asta ma gandesc, cel care se roaga pentru lume (in special monahul, care se dedica cu totul acestei lucrari), este omul cel mai în contact cu realitatea. Sigur, majoritatea dintre noi nu suntem pustnici şi nici nu vom fi vreodată. Şi nici nu este nevoie sa-ti propui sa ajuti toata lumea prin faptele tale, pentru ca ajutand un singur om, ajuti intreaga lume. Aici vine intrebarea: le cautam noi pe ale aproapelui nostru sau pe ale noastre, cand citim, vedem filme, ascultam muzica etc... Cred ca nu trebuie sa raspundem la intrebarea asta decat in fata lui Dumnezeu. Dar mare lucru este sa ne punem problema: ca om de cultura, caut ale mele sau ale aproapelui meu? Aici vad folositor postul de cultura... si fiecare primeste in inima sa un raspuns - cand se cade sa posteasca si cand e in parametri normali.

PS:
1. ati citit cartea parintelui Emilianos "Talcuire la viata Sf Nil Calavritul"? Daca nu, va spun ca acest parinte a reorganizat Athosul care la vremea aceea era ocupat de multi analfabeti ori semidocti, care duceau o viata monahala de forma fara fond, pe alocuri cu tipic dupa ureche, neortodox. Ii indemna pe toti tinerii sa-si termine studiile universitare inainte de a intra in manastire. Mai multe se gasesc in prefata cartii de care v-am pomenit.
2. Referitor la ce spuneam mai sus despre cultura ca si forma de cunoastere. De multe ori ne trebuie sa te scremi foarte mult ca sa vezi partea buna (crestina) dintr-un film care nu si-a propus asta. Avea parintele Savatie un articol "Ce mi-a placut sa inteleg din Pacientul englez". Cam aşa păţim şi noi de multe ori. Va dau mai jos un citat care mi-a placut, dintr-o "confesiune" a lui Alex Ştefănescu:
"Citesc nu numai cărţi care nu merită citite, ci şi manuscrise, sute de manuscrise, greu descifrabile, consumându-mi ultimele rezerve de acuitate a vederii, cu speranţa că am să descopăr - cum zice clişeul - un grăunte de aur în grămada de nisip.Ei bine, să zicem că-l găsesc (uneori l-am şi găsit). Cu ce schimbă asta situaţia? În bibliotecă zac lingouri de aur, iar eu îmi pierd vremea cu grăuntele. "

Numai bine

saskiul said...

Adriane, incearca un pic sa fii mai concis, ca iar intri in off topic.
Lasa oamenii in pace sa citeasca exact cat vor si vor ajunge, daca vor ajunge, si la altceva.
Tie nu ti se pare ca vorbim limbi diferite? Nu-mi mai da, zau, atatea motive sa-ti multumesc pentru ca-mi pui din greu rabdarea la incercare cu predicile tale. Oricat as fi de dornic sa-ti arat recunostinta pentru ispitele pe care mi le oferi, am si eu o limita...
Cum vad eu, iar ai incurcat blogurile...Pacatele tineretelor, deh...

Adrian Sârbu said...

Ma bucur ca nutriti asemenea sentimente fata de mine...
Eu va indragesc si va respect.
Cred ca daca va mai sacai mult o sa ajungeti sa ma indragiti la randul dumneavoastra.
Stiti, ma intereseaza literatura si filmul si ce scrieti dumneavoastra pe aici este exact ce am nevoie.

saskiul said...

Toate bune, cu o observatie. Atentie la...sacaiala. Cred ca nimeni nu are nevoie de asa ceva. Uneori devenim din sacaitori obositori, din obositori de-adreptul enervanti, din enervanti antipatici, din antipatici cu totul indezirabili etc.
Putintica grija nu strica.