Am trecut pe la Mall. Obiectivele vizitate au fost: secţia de poliţie (pentru a afla ce documente trebuie să pregătim ca să-i facem paşaport lui Theodor – vara trecută n-am putut să trecem graniţa la unguri pentru că paşaportul lui era expirat), la reprezentanţa RDS (unde urmează să clarificăm o neînţelegere), la Diverta (mi-am luat, la ofertă, DVD-ul cu miniseria Angels in America: două discuri de câte 3h fiecare, la un preţ modic de 29 RON) şi la Cărtureşti, unde am stat de vorbă cu librarul cinefil de acolo. L-am ascultat cum vorbeşte admirativ despre câteva filme americane contemporane - pe care mi-am propus să le văd, cel devreme peste...o sută de ani (sau într-o altă viaţă) - fără să se gândească măcar că în câţiva ani vor fi uitate sau, oricum, nu vor mai avea statutul de filme-cult pe care încă îl mai au. Mă gândesc la A Clockwork Orange (adevărat fenomen social, la vremea premierei, cu o mediatizare exagerată şi datorită interdicţiei de difuzare în cinematografele main stream), pe care l-am zărit pe raft. Astăzi, nebunia lui Alex este (încă) chic, cool, însă „şcoala” pe care a generat-o această năzdrăvănie a lui Stanley Kubrick (punctată de operele unor regizori precum Tarantino, Stone, Lynch, von Trier) face ca „prototipul” să pară – prin comparaţie – desuet şi „moale”. Probabil că următoarele decenii vor demonstra cum un clasic al genului – îmi place să cred: (încă) extremely disturbing pentru spectatorul average - precum Natural Born Killers va fi considerat inofensiv şi difuzat la televizor la ore de maximă audienţă.
Dar poate că ţine de vârsta adolescenţei şi a primei tinereţi să nu cuantifici, să trăieşti dionisiac on the edge fără să judeci diacronic, să te laşi bombardat de imagini shocking. Altele sunt datele aztăzi faţă de anii adolescenţei mele. Poate avea dreptate ieri Vincenţiu: contextul social îşi spune cuvântul. Dar şi aluatul sufletului fiecăruia. Şi întâlnirile cu oameni de calitate.
Nu de puţine ori mă gândesc că, however hard I may have tried to avoid violent movies, mesajele lor subliminale - violente şi agresive – vor fi ajuns şi la mine, în urma expunerilor repetate la filme cu potenţial de violenţă ridicat. Suntem într-un fel dependenţi (more or less) de acest tip de imagini. Dezlipirea de ele este dureroasă, iar pentru mulţi extrem de dificilă. Totuşi – mă încăpăţânez să cred – nu imposibilă. Să spui farewell to violence este greu mai ales atunci când nu ai un liman şi nu te (mai) regăseşti niciunde altundeva decât în acest imaginar horror. Când crezi că nu se mai poate fără violenţă explicită (devenită, evident, entertainment).
Răspunsul vine tot de la Tarkovski: cu cât este mai mult rău în lume, cu atât este nevoie mai mare de frumosul artistic. Frumos artistic, trebuie precizat, de tip „apolinic”, „iconic”, „filocalic”, dătător de ideal – aşa cum odinioară (Tarkovski dixit) găseam în Biserică.
