Thursday 17 April 2008

A farewell to violence

Am trecut pe la Mall. Obiectivele vizitate au fost: secţia de poliţie (pentru a afla ce documente trebuie să pregătim ca să-i facem paşaport lui Theodor – vara trecută n-am putut să trecem graniţa la unguri pentru că paşaportul lui era expirat), la reprezentanţa RDS (unde urmează să clarificăm o neînţelegere), la Diverta (mi-am luat, la ofertă, DVD-ul cu miniseria Angels in America: două discuri de câte 3h fiecare, la un preţ modic de 29 RON) şi la Cărtureşti, unde am stat de vorbă cu librarul cinefil de acolo. L-am ascultat cum vorbeşte admirativ despre câteva filme americane contemporane - pe care mi-am propus să le văd, cel devreme peste...o sută de ani (sau într-o altă viaţă) - fără să se gândească măcar că în câţiva ani vor fi uitate sau, oricum, nu vor mai avea statutul de filme-cult pe care încă îl mai au.

Mă gândesc la A Clockwork Orange (adevărat fenomen social, la vremea premierei, cu o mediatizare exagerată şi datorită interdicţiei de difuzare în cinematografele main stream), pe care l-am zărit pe raft. Astăzi, nebunia lui Alex este (încă) chic, cool, însă „şcoala” pe care a generat-o această năzdrăvănie a lui Stanley Kubrick (punctată de operele unor regizori precum Tarantino, Stone, Lynch, von Trier) face ca „prototipul” să pară – prin comparaţie – desuet şi „moale”. Probabil că următoarele decenii vor demonstra cum un clasic al genului – îmi place să cred: (încă) extremely disturbing pentru spectatorul average - precum Natural Born Killers va fi considerat inofensiv şi difuzat la televizor la ore de maximă audienţă.

Dar poate că ţine de vârsta adolescenţei şi a primei tinereţi să nu cuantifici, să trăieşti dionisiac on the edge fără să judeci diacronic, să te laşi bombardat de imagini shocking. Altele sunt datele aztăzi faţă de anii adolescenţei mele. Poate avea dreptate ieri Vincenţiu: contextul social îşi spune cuvântul. Dar şi aluatul sufletului fiecăruia. Şi întâlnirile cu oameni de calitate.

Nu de puţine ori mă gândesc că, however hard I may have tried to avoid violent movies, mesajele lor subliminale - violente şi agresive – vor fi ajuns şi la mine, în urma expunerilor repetate la filme cu potenţial de violenţă ridicat. Suntem într-un fel dependenţi (more or less) de acest tip de imagini. Dezlipirea de ele este dureroasă, iar pentru mulţi extrem de dificilă. Totuşi – mă încăpăţânez să cred – nu imposibilă. Să spui farewell to violence este greu mai ales atunci când nu ai un liman şi nu te (mai) regăseşti niciunde altundeva decât în acest imaginar horror. Când crezi că nu se mai poate fără violenţă explicită (devenită, evident, entertainment).

Răspunsul vine tot de la Tarkovski: cu cât este mai mult rău în lume, cu atât este nevoie mai mare de frumosul artistic. Frumos artistic, trebuie precizat, de tip „apolinic”, „iconic”, „filocalic”, dătător de ideal – aşa cum odinioară (Tarkovski dixit) găseam în Biserică.

Romanian films in New York





























Aflu
din presă că zilele acestea, la New York, în cadrul Film Society of Lincoln Center, se organizează – sub titlul Shining Through a Long, Dark Night: Romanian Cinema, Then and Now – zilele filmului românesc, retrospectivă ce cuprinde filme de ieri şi de azi: Adela, Saltimbancii, Concurs, Moartea dlui Lăzărescu, È pericoloso sporgersi, Pădurea spânzuraţilor, O lacrimă de fată, Legături bolnăvicioase, Maria, Probă de microfon, Occident, Lumina palidă a durerii, Hârtia va fi albastră, Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu, Ryna, Secvenţe, Duminică la ora şase, A fost sau n-a fost?. Un motiv în plus să mă bucur pentru laurii care au copleşit filmele „noului val” şi care, iată, au efect de magnet şi pentru filmele altor „noi valuri” de altădată – opere de referinţă care nu au avut şansa lansării internaţionale. Un regret: lipsa lui Mircea Săucan din program Meandre sau Suta de lei (cel puţin) ar fi onorat retrospectiva.

Abel & Cain

Citesc, în Evenimentul zilei, un editorial semnat Horia Roman Patapievici. Subiectul („O tânără de 20 de ani a fost accidentată mortal în timp ce traversa strada pe o trecere de pietoni. Există imagini de la locul accidentului, care arată că tânăra, lovită la cap şi plină de sânge, s-a zbătut minute în şir între viaţă şi moarte, fără ca vreo persoană să îi sară în ajutor: nici autoarea accidentului, nici poliţiştii (aflaţi în număr mare la faţa locului, deoarece asigurau fluenţa deplasării coloanei oficiale a primului-ministru), nici trecătorii, nici autorul (sau autoarea) filmului. Salvarea a venit după douăzeci de minute, iar tânăra a murit în drum spre spital.”) mi-a amintit involuntar de două din filmele-bornă româneşti: Suta de lei (1973, Mircea Săucan) şi Concurs (1982, Dan Piţa) - şi acolo tot despre indiferenţă era vorba. După ce se întreabă pe rând ce motive anume va fi avut fiecare din cei care puteau ajuta victima (autoarea accidentului, poliţiştii, trecătorii sau autorul/autoarea filmului), HRP conchide: „Răul românesc nu este metafizic (cum ne place să credem, ca să ne flatăm): este lipsa noastră endemică de grijă, respect, interes şi atenţie faţă de aproapele nostru român. Noi toţi suntem Cain pentru Abel-ul naţional.

...In spite of all injustice and indifference life goes on for the ones - good or bad, innocent or guilty - who haven’t yet taken off for the skies.