È pericoloso sporgersi

Prin ritm şi aerul de spontaneitate, prin redescoperirea firescului cotidian (rara avis în filmul românesc), comedia dramatică a lui Nae Caranfil din 1994 trimite, datorită prospeţimii cu care evocă vârsta adolescenţei, la filmele lui Fellini - unii l-au considerat Amarcord-ul românesc. È pericoloso sporgersi reprezintă reflexul light (fără nicio nuanţă peiorativă) al unor producţii româneşti hard (pline şi ele de vervă şi savoare) precum Balanţa (1992) lui Lucian Pintilie, Probă de microfon (1980) şi Croaziera (1981) de Mircea Daneliuc, Secvenţe (1982) de Alexandru Tatos. Găsim, în această opera prima, aceeaşi atmosferă a „epocii de aur” (mijlocul anilor optzeci) - aceeaşi dezinvoltură în a povesti cinematografic, acelaşi cinema direct. Cu precizarea, trebuie subliniat, că Nae Caranfil evită culorile groteşti ale confraţilor săi seniori, preferând ironia blândă a cinematografului ceh.

Construcţia filmului în trei părţi (I – Eleva, II – Actorul, III – Soldatul) spune, din unghiuri diferite, aceeaşi poveste in progress şi aminteşte întrucâtva – stilistic - de capodopera lui Akira Kurosawa, Rashomon (1950), anticipând totdată demersul (încununat, şi el, cu succes) lui Cristian Mungiu din Occident (2002). Care ar fi numitorul comun al celor trei segmente ce se recalibrează şi se completează unul pe altul? O anume stare de „frustrare sexuală” (prezentă şi în filmele lui Daneliuc) ce naşte o dorinţă acută de eliberare, de evadare (titlul românesc este Duminici cu bilet de voie), de ieşire din „sistem” - temă enunţată strălucit de Mircea Săucan încă din 1973, o dată cu a sa insolită (şi interzisă, până în 1990) Sută de lei. Fiecare din cele trei personaje principale (interpretate de Nathalie Bonnifay, George Alexandru şi Marius Stănescu) trece printr-o „criză” şi îşi doreşte să scape de veşmintele pe care trebuie să le poarte (uniforma şcolară şi militară, respectiv costumele teatrale), să-şi schimbe cât mai grabnic statutul şi să „rupă rândurile”, asemenea soldaţilor din ultima secvenţă a filmului.

Spre deosebire de confraţii săi de „categorie grea” (Pintilie, Daneliuc, Tatos) şi asemenea lui Săucan (Meandre, Suta de lei), Nae Caranfil îşi plasează accentele, cu o seducătoare efervescenţă stilistică (imaginea: Cristian Comeagă; montajul: Victoriţa Nae; muzica: Nae Caranfil / Anton Şuteu), pe zonele solare ale adolescenţei şi premei tinereţi. Regizorul şi-a rescris de câteva ori scenariul (altminteri banal, dar – încă o dată – un regizor cu talent confirmă că nu există scenarii banale, ci numai mizanscene fade), conferindu-i treptat umorul, ritmul şi prospeţimea dialogurilor – elemente care, în filmele româneşti, erau (sunt) înlocuite atât de des de un anchilozat schematism ideologic, de o rigiditate a expresiei vizuale, ori de preţiozitate îndelung căutată. De aici şi entuziasmul receptării – de critică, dar şi de public.

Pentru scepticii care, explicabil, mai au încă rezerve faţă de filmul românesc de după 1989 (reproşându-i registrul grav, adesea prea apăsat sordid, inflexiunile groteşti-tenebroase şi umorul feroce) È pericoloso sporgersi poate fi excepţia şi contra-argumentul.