End of festival

Maică-mea s-a pus pe picioare, a trecut pe la noi şi apoi am plecat împreună spre centru. Eu cu Theodor am rămas (după zece minute petrecute într-un parc de joacă pentru copii vandalizat, culmea, la două minute distanţă de primărie) la filarmonică, mama s-a dus acasă. Mi-a aminitit că ieri s-au împlinit 14 ani de când s-a mutat la cele veşnice mama ei (bunica mea, căreia îi spuneam Babi) cu a cărei singurătate se simte – cred - solidară. Niciodată n-o să ştiu dacă singurătatea o alegi sau te alege ea pe tine. Înclin să cred că un anumit acces la raţiune (poate chiar la diplomaţie) – pentru a nu mai pomeni de implicita (formal-teoretic) identitate creştină – poate obloji rănile singurătăţii, ori le poate evita. Dar şi aici e nevoie de training...
La concert (ultimul din festivalul Timişoara muzicală) am ascultat Capriciul spaniol, op.34 de Rimski-Korsakov, Concertul în re major pentru vioară şi orchestră op.35 de Ceaikovski (solist: Gabriel Popa) şi Simfonia a II-a în mi minor, op. 27 de Rahmaninov. Ne-am întors acasă pe jos.

P.S. Borges (citat de Steinhardt, în Jurnalul fericirii): Arta este iminenţa unei revelaţii care nu se produce.

4 hands

La recitalul de pian (piese la patru mâini de Franz Schubert) susţinut de Manuela şi Dragoş Mihăilescu (în program: Lebensstrürme / Furtunile vieţii – Allegro de caracter în la minor op.144, D. 947; Fantezia în fa minor op.103, D.940; Sonata în Do major op.140 Grand Duo, D.812) am stat într-o lojă la parter. În prima parte a stat lângă noi (în al patrulea loc) şi distinsa violoncelista – she’s a real lady – Alexandra Guţu. L-am zărit şi pe M.P., care ar vrea să plece într-un pelerinaj în Franţa-Spania la mormântul unui sfânt al romano-catolicilor.

Se pare că Theodor se descurcă bine cu noul său învăţător. Stagiul acesta de vară will do him good. De la toamnă s-a zis cu traiul de pepinieră de la grădiniţă. Va începe viaţa de şcolar: lecţii, teste, note, disciplină obligatorie, socializare. Can’t wait. It looks like he can’t wait either.

Homecoming

Duminică a avut loc slujba de consacrare a unei biserici greco-catolice din Timişoara. A doua zi, presa vuia că Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, s-a împărtăşit cu greco-catolicii. Culmea e că tot el a dezminţit...pe jumătate gestul său: Am fost alături de ei, însă nu m-am împărtăşit. (…) Formal este adevărat. Era sfârşitul Liturghiei, al mesei, şi m-am ridicat pentru a mă alătura lor, întrucât voiam să adresez un cuvânt credincioşilor. Nu am luat însă Sfânta Împărtăşanie. Personal am o singură întrebare: de ce a aşteptat atât N.C. să se împărtăşească cu greco-catolicii? În articolul său virulent din E.Z. (O prostituată în Sfântul Sinod) Florian Bichir îl taxează numaidecât „îndrăzneala” şi...trecutul colaboraţionist. Astfel, a publicat un fragment din autocaracterizarea pe care Mitropolitul de azi al Banatului şi-a făcut-o în faţa Securităţii pe 15 ianuarie 1963. De acolo rezultă că „s-a preocupat de studiul ştiinţei marxist-leniniste şi de însuşirea ei, ce l-au făcut să fie convins de netemeinicia dogmelor pe care încă mai trebuie să le «apere» şi în acelaşi timp să-şi dea seama perfect că viitorul nu poate aparţine decât comunismului“. „Ordinarul turnător care a urcat pe scările ierarhiei datorită Securităţii – scrie Florian Bichir în editorialul său - a crezut până la capăt în comunism. Stau dovadă cele 10 volume de la CNSAS - adevărată operă a delaţiunii -, dar şi chitanţele cu sumele luate. La Revoluţie, escroc până la capăt, a anunţat cu vocea sa piţigăiată că a fost obligat să lucreze cu băieţii cu ochi albaştri. Şi a lăsat capul în jos, cu prefăcătorie, ca nerostitele cuvinte să lase de înţeles cât a suferit, la ce cazne a fost supus până a cedat. Ipocritul a devenit un star al societăţii civile, iar odată cu retrocedarea unor biserici greco-catolice a fost îmbrăţişat cu frenezie de toată lumea zis subţire. În 1992 a ajuns chiar membru de onoare al Academiei Române! Anul trecut i s-a făcut public dosarul de Securitate. Nici nu a clipit. Ba, mai mult, a avut neobrăzarea să spună că datele sunt greşite. El nu a turnat din 1950, ci din 1948, de pe vremea când Securitatea nici nu exista, fiind vorba despre Siguranţa Statului. Nu s-a simţit în aşa-zisul ierarh nicio undă de regret. Nu a adus vorba de vreo retragere. Cutra de 84 de ani sfida în continuare lumea. Duminică s-a dat din nou în stambă, şocând poporul drept-credincios. A cerut la o liturghie greco-catolică să fie lăsat să se împărtăşească, iar Nunţiul Papal evident că l-a lăsat cu voioşie. Bătrâna lichea a ajuns prea departe! Nu a crezut în Hristos, ci în comunism. Nu crede în ortodoxie, precum evident nu crede nici în romano-catolicism. Totul e un teatru. Al unei cocote care trebuie să plece o dată pentru totdeauna.”
În ceea ce mă priveşte consider că din Biserică (din Ortodoxie) se poate ieşi doar pe uşa care dă „afară”, nicidecum înspre o altă biserică, „reformată”. Pentru „altceva” pot ofta doar cei care pun mofturile mai presus de Învăţătura Bisericii, care e una. În plus, există în Tradiţia Bisericii de la Răsărit (vai, atât de necunoscută, de răstălmăcită, de înlocuită de surogate apusene) o frumuseţe şi o duhovnicie fără egal, de care a fost nu atât convins, cât sedus Serghei Bulgakov. Acolo, la Răsărit este „capodopera” gândirii creştine răsăritene – bogată în conotaţii, apofatică, transfiguratoare. Întrebarea reală şi the crux of the matter se află – cred eu – în altă parte: unde anume supravieţuieşte „la ea acasă", nesluţită de reprezentări şi credinţe „de import”, duhovnicia ortodoxă răsăriteană? Cât timp va mai trece până această comoară de mare preţ (pe care Pr. Rafail Noica o asemăna cu Cenuşăreasa) va fi înghiţită cu totul de „reforme”, de mode şi de reprezentări (muzicale, iconografice etc.) romantic-naturaliste? Probabil – îndrăznesc să sper – că va mai trece o veşnicie până atunci. Şi asta pentru că va exista mereu cineva care – precum Don Quijote altădată, precum Idioţilor dostoievskieni sau Călăuzelor tarkovskiene (vezi Stalker) - să apere Zona de Profesori (oameni de ştiinţă) şi Scriitori (oameni de litere) cinici sau posedaţi de demonii distrugerii cu orice preţ a tot ce nu e „eficient”, „pragmatic”, „modern”, „raţional”.

Christ-like

La iminenta întrebare pe care, sooner or later, Theodor mi-o va adresa, în stilu-i caracteristic: Ce-nseamnă să fii creştin? - creştin ortodox (deci „catolic”, „sobornicesc”), nu „reformat” - aş putea să încerc să-i răspund steinhardtian: „Credinciosul – cugeta Nicolae Steinhardt în celula puşcăriei Jilava, în 1962 - e fericit, aşadar apărat, însă e şi vulnerabil, expus ca un convalescent, ca un jupuit de viu. E în casa de sticlă, îl văd toţi, şi-n situaţiile cele mai intime. Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat: dar nu numai în Cel de slavă, ci şi în Cel al durerii şi abjecţiei, cel pălmuit de sluga arhiereului, pus cu faţa acoperită să ghicească cine îl îmbrânceşte, îndemnat să se bucure de către cei care, îngenunchiind înaintea Lui, îşi băteau joc de El. Cine va bea sângele meu şi va mânca trupul meu, Eu voi fi cu el: dar sângele care a curs de pe cruce şi trupul sfârtecat prin răstâgnire. Nu numai că trebuie să ne înălţăm pe noi, ci şi scânteia divină din noi trebuie s-o aprindem. Orice teofanizat participă la cele două suferinţe ale Mântuitorului: batjocura şi răstâgnirea. Trebuie să ştie că în ochii multora pare de eun ridicol irezistibil şi mai trebuie să ştie că s-a înfrăţit cu durerea, trainic frate de cruce.” (Jurnalul fericirii) Mai greu îmi va fi să găsesc răspuns când o vrea să ştie care mai e rostul veseliei, al confortului, al bunului simţ dacă suferinţa este la un aşa mare rang încât pare să eclipseze, în viaţa creştinului, toate celelalte valori.

Circ la TVR

Scandal într-o emisiune electorală găzduită de TVR. Vadim Tudor s-a înfuriat – iar! – şi i-a zis lui Dragoş Bucurenci (care, la auzul acestor cuvinte, s-a luat şi-a plecat din emisiune): „Arăţi ca o maimuţă!”...Dincolo de jocurile de culise ce au favorizat înfiinţarea, în 1990, a PRM, de intrarea (şi rămânerea) acestui partid în parlament, de – în fine – aducerea acum, a lui CVT în sediul TVR, m-aş referi la reacţia publicului din studio. La auzul invectivei, aproape toţi au râs. Sigur, explicaţii există: au fost drogaţi, săracii. Iar halucinogenele consumate cu religiozitate de cei care, în loc să se unească şi să-l înveţe minte pe zbuciumatul invitat, au râs de limbajul său licenţios (jignind astfel pe invitatul ce fusese asemănat cu un animal) se cheamă simplu (şi ironic): televiziune şi mass media. Aproape toţi sunt obişnuiţi cu limbajul de gang pe care-l regăsesc zilnic în emisiunile de scandal de la televizor. Acest comportament le-a intrat în sânge. Cum să-l respingă atunci? Cum să părăsească studioul (ei măcar, împreună cu Dragoş Bucurenci, dacă senatorul - poreclit de Cărcotaşi: Vaccin Tudor - a refuzat să plece) în care, aşa cum spunea Liviu Mihaiu (realizatorul emisiunii), „paradigma slugilor Securităţii, cântăreţul dictatorului” încearcă să facă judecăţi morale. „Există cineva în stare în TVR să il evacueze pe acest domn?” – se întreba retoric (şi inutil) Mihaiu, uitând că „acest domn” - căruia, iată, nu i se poate întrerupe microfonul (aşa cum a cerut, impotent, moderatorul emisiunii) orice ar spune - n-a venit nechemat, că prezenţa sa pe postul TV – la fel ca prezenţa în alte emisiuni (a sa şi a tizului său întru caracter, senatorul Adrian Păunescu) – a fost negociată de partidele politice, care partide politice n-ar exista dacă n-ar avea suport electoral ş.a.m.d. Replica obraznică a bardului: „Hai sictir!” Swallow that if you can. Până la urmă, ca întotdeauna, avem politicienii pe care îi merităm.
Răspunsul lui Dragoş Bucurenci (postat pe blogul său, cu titlul: De ce-am plecat din studioul 2 al TVR): Nu pentru că nu înghit o invectivă din partea cuiva ca Vadim. Nici pentru că n-aş avea ce să-i raspund unuia cu trecutul său. Nu morala soioasă a lui Vadim mă împiedică să împart un platou de televiziune cu el. Făţărnicia lui, patriotismul lui calp, sfânta şi falsa lui indignare, sistemul lui de valori cu parfum de iconiţe şi macrameuri, morga, aerul şi tresele lui de acuzator public, toate astea îmi provoacă doar repulsie. Şi cu ceea ce-mi repugnă sunt în stare să-mi pierd o vreme războindu-mă. Dar ceea ce mă lasă complet perplex, atitudinea în faţa căreia mă simt dezarmat şi care nu-mi lasă altă alternativă decât plecarea, este descurajanta lui inaderenţă la reguli. Antisocial de manual, Vadim, ca şi concurentul lui în sondaje, Becali, este fundamental incapabil să respecte o regulă, să vorbească doar atunci şi doar atât şi doar felul în care a convenit că va vorbi, să nu insulte, să nu ridice tonul, să nu facă circ. Ce să-i răspunzi? Că n-are căderea să facă judecăţi morale? Să-i arăţi că şi tu ştii să calci pe cineva în picioare? Să spui şi tu minciuni, să-i poceşti numele, să-i accentuezi diformităţile, să-i iei în derâdere patrioticele lui gonade? Dar toate astea n-ar reuşi să facă altceva decât să-i dea apă la moară. Ce să faci atunci? Să nu faci nimic? Să taci, demn, în vreme ce eşti înjurat, şoptindu-ţi, asigurator, că eşti mai bun ca el? Dar pentru ce vină ar trebui să înduri un asemenea supliciu?
Într-o ţară normală, un circ ca acesta n-ar fi normal. Dar când Vadim, în ciuda cazierului său mediatic, continuă să fie invitat fără ca ceilalţi participanţi să fie preveniţi, când este lăsat să domine o întreagă dezbatere cu o agendă ieftină, repetitivă, stridentă şi irelevantă, când, după ce mai mulţi oameni din platou sunt insultaţi, iar moderatorul cere în repetetate rânduri întreruperea microfonului, eu nu aud acest lucru întâmplându-se, trebuie să accept că eu sunt cel care a devenit anormal. Şi că trebuie să plec.

The answer, my friend

Primesc de la Raluca un Power Point cu bilanţul dezastrului produs de cutremurul din China în urmă cu nu multă vreme. Oameni care au fost, oameni care nu mai sunt: zeci de mii de vieţi secerate arbitrar şi violent. Astfel de episoade sinistre ale dramei omeneşti, prin care vieţile a zeci de mii de oameni sunt curmate at once ne îndeamnă – pe cei care am mai rămas un pic să facem umbră pământului – să înţelegem că The Unbeatable Chess Player (din capodopera lui Ingmar Bergman, Det Sjunde inseglet / A şaptea pecete) sau Doamna cu Coasa (din Ivan Turbincă) se află chiar lângă noi, la un click distanţă, şi – atenţie! - El (The Chess Player) sau Ea (Doamna cu Coasa) are control asupra mouse-ului.

Teribila catastrofă din China îmi pare un prilej (încă unul) de aducere aminte a vorbelor Ecclesiastului: Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! / Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare? / Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne totdeauna! / Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi. / Vântul suflă către miazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, el trece neîncetat prin cercurile sale. / Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple, căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat. / Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude. / Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. / Dacă este vreun lucru despre care să se spună: „Iată ceva nou!" aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră. / Nu ne aducem aminte despre cei ce au fost înainte, şi tot aşa despre cei ce vor veni pe urmă; nici o pomenire nu va fi la urmaşii lor. / Eu, Ecclesiastul, am fost regele lui Israel în Ierusalim. / Şi m-am sârguit în inima mea să cercetez şi să iau aminte cu înţelepciune la tot ceea ce se petrece sub cer. Acesta este un chin cumplit pe care Dumnezeu l-a dat fiilor oamenilor, ca să se chinuiască întru el. / M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt. / Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra. / Grăit-am în inima mea: Cu adevărat am adunat şi am strâns înţelepciune - mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim căci inima mea a avut cu belşug înţelepciune şi ştiind. / Şi mi-am silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia, dar am înţeles că şi aceasta este vânare de vânt, / Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa sau, din istoria mai recentă, a hit-ului pop semnat Bob Dylan, Blowing in the Wind: How many roads must a man walk down / Before you can call him a man / Yes ’n how many seas must a white dove sail / Before she sleeps in the sand / Yes and how many times must the cannonballs fly / Before they’re forever banned / The answer my friend is blowing in the wind / The answer is blowing in the wind. / Yes and how many years can a mountain exist / Before it is washed to the sea / Yes and how many years can some people exist / Before they’re allowed to be free / Yes and how many times can a man turn his head / And pretend that he just doesn’t see / The answer my friend is blowing in the wind / The answer is blowing in the wind. / Yes and how many times must a man look up / Before he can see the sky / Yes and how many ears must one man have / Before he can hear people cry / Yes and how many deaths will it take ’till he knows / That too many people have died / The answer my friend is blowing in the wind / The answer is blowing in the wind.