Revăd, cu Sergiu şi Tabita, Tini zabutykh predkiv / Umbrele strămoşilor uitaţi (1964). La fiecare vizionare a acestui admirabil poem cinematografic în sunete şi culori, mă încearcă o nestăpânită nostalgie pentru ceea ce – paradoxal - nu aveam să trăiesc niciodată: comuniunea cu natura, comuniunea cu cele „mai presus de fiinţă”. E ca o chemare "acasă", fără să fi fost vreodată „acasă”. E atât de frumos, de luminos ritmul în care trăiesc personajele construite de Paradjanov încât fiecare nouă reîntâlnire cu ele mă umple de bucurie. Este atâta putere în aceşti oameni simpli şi – cum se spune – cu frică de Dumnezeu, că îţi pare că şi tu, călător ostenit prin începutul de veac XXI, îţi poţi reîncărca bateriile o clipă, măcar pe timpul vizionării. Personajele Umbrelor... se salută (spre deosebire de noi, cei de azi, care ne adresăm unul altuia cu Hi, Hello, Ciao, Servus etc.) cu Slavă lui Iisus!. Tot ceea ce mie, cel înfăşurat în nenumărate neputinţe, îmi pare „peste mână” şi anevoie de împlinit (începerea fiecărei activităţi cu o rugăciune de mulţumire, o anume stare de coolness de raportare la viaţă, la oameni), personajelor de aici li se pare firesc. E în natura lor cool. E drept – vorba lui Ţuţea – că şi altădată erau „nelegiuiţi” şi „neoameni”, dar seara băteau copotele pentru slujbă şi toate parcă reintrau în „firea lucrurilor”, toate parcă „se aşezau” astfel.Seara a fost pe la noi P.R. şi am stat „la givan” peste cinci ceasuri. Cum P.R. a cochetat cu muzica – şi încă se mai gândeşte la muzică (deşi „aşezarea duhovnicească” îl ajută să discearnă, acum, altfel lucrurile decât în vremea când era rocker), la artă, subiectele de discuţie au fost nu puţine. Temă de meditaţie: a refuza să accepţi obiectele bisericeşti produse şi cultivate de „cei mulţi şi...pioşi” (de exemplu, reprezentările picturale tip kitsch) înseamnă oare a te autoexclude cu infatuare din „comunitatea credincioşilor” şi a deveni parte dintr-o „sectă”? Probabil că „sectă” se cheamă gruparea celor ce, de ieri, de azi şi din totdeauna caută să intre în comuniune cu Frumosul cel fără zorzoane, fără dulcegării şi franjuri patetici. Este, ce-i drept, riscant să întorci spatele mulţimii pios-înnebunitoare (the madding crowd) pentru că poţi sfârşi într-o existenţă falsă-elitistă, sluţită de preţiozitate. La modul ideal, Frumosul artistic ar trebui transmis mai departe celor ce vin sau, oricum, păstrat, cultivat. Primejdia cea mare: închistarea în nişte forme rigide, într-un cerc de snobi, filistini şi farisei, autosuficienţa, blazarea. Te afli astfel, atunci când îţi pui probleme şi cauţi să înţelegi, într-o situaţie asemenea lui Odiseu, între Scylla şi Caribda. Acolo, în această stare de in between, ne este dat să deprindem, în timp şi cu mare delicateţe, dreapta socotinţă.
