The Song of Songs

În a doua zi de Crăciun ne-au vizitat prietenii noştri, Adina, Sile şi băieţelul lor, Radu. Chiar din prag, Radu - care s-a făcut băiat mare - a început să ne colinde (O, brad frumos). Theodor, de la pian, l-a acompaniat imediat. Am povestit despre năzdrăvăniile copiilor noştri (normale, în fond), despre planurile noastre de Revelion (noi la mănăstirea Sâmbăta, de la poalele Făgăraşilor, ei la Budapesta), despre rutina de fiecare zi care lasă puţin loc pentru recreere şi puţin timp pentru întâlniri cu prietenii.

Azi, prăznuirea lui Theotokos because she gave birth supernaturally to the Son and Word Of God, and thus became the instrument of the salvation of mankind. Găsesc - în Femeia şi mântuirea lumii, de Paul Evdokimov – câteva cugetări interesante despre femeie: „Din punct de vedere biblic, femeia nu este un ajutor-slugă, ci o faţă către faţă; în faţa fiului lui Dumnezeu stă fiica lui Dumnezeu – unul îl completează pe celălalt. (...) Singurătatea nu poate schimba nimic, căci bărbatul îşi regăseşte femininul în propriul său suflet (anima, partea feminină) şi în nevrozele sale. (...) A spune te iubesc înseamnă trăim de-a pururi. În acest da, în raza ochiului veşniciei, două fiinţe faţă către faţă îşi spun una alteia cuvântul din Cântarea cântărilor: Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. (...) Lumea fundamental masculină, în care harisma femeii nu joacă niciun rol, este din ce în ce mai mult fără Dumnezeu, fiindcă este fără Mamă şi nu se poate naşte Dumnezeu în ea. Este simptomatic faptul că în această ambianţă homosexualitatea se afirmă deschis.”

Icoana – spaţiu taboric

Mă gândesc adesea la consecinţele „eliberării” de sub jugul canoanelor iconografice bizantine asupra sensibilităţii omului. În acest sens, pictori apuseni precum Giotto (autorul, între altele, al tabloului Naşterea Domnului) aveau să fie precursori ai reprezentărilor biblice naturalist-edulcorate şi realist-umaniste. În cazul picturii necanonice se poate vorbi, desigur, despre "demers artistic", "emoţie", "experienţă vizuală ca mobil dar şi singur beneficiu”, despre ”identitate artistică şi caracter vizionar”, despre „ştachetă”, dar ecuaţia presupune şi preţul pe care un artist (ce îndeplineşte condiţiile / criteriile enumerate mai sus) îl plăteşte ca tribut pentru „originalitatea” sa următoare târgului faustic.

Este greu de precizat (fie şi cu aproximaţie) unde se află (ori dacă există) the happy medium între modestia şi cuminţenia care trebuie să caracterizeze un creator şi necesitatea urmării „instinctului său artistic” în numele libertăţii creatorului, atât de des invocată - mai cu seamă în epocile post-Iluministe; libertate care, chipurile, ar fi (fost) strivită de corsetul canoanelor cerute de icoană.

Poate că, înainte a fi „artizanală” sau nu, o reprezentare plastică prin forme este un vector. Cred că este importantă direcţia spre care este îndreptat vectorul, accentele puse de autorul (executantul) lucrarii. Sunt oameni care se luptă să găsească (ori măcar să dea) un sens vieţii. Foarte puţini spun că au reuşit, dintre ei probabil că mulţi se amăgesc. Există – nu puţini – oameni care cred că „adevărul suprem” este că viaţa nu are sens, ca totul nu e decât un amalgam de forme, de culori, de stări, de amintiri, de trăiri ce nu duc niciunde. Probabil că cei care nu caută neaparat „originalitatea” şi „geniul”, bucurându-se de (odihnindu-se la) cuminţenia icoanelor din vechime (dinaintea artei plastice cu semnătură) sunt puţin „plecaţi de acasa” pentru râvnitorii de „perfecţiune” şi „originalitate”, pentru cei care se simt acasă şi liberi printre „forme abstracte”, „noi”, „originale”, „geniale”. Dar există şi o alta lumină decât cea răsfrânta de oamenii „de geniu”, de „iluminişti”: lumina la fel de iluzorie a Taborului, a „schimbării la faţă”. Pentru „tradiţionalişti”, pentru cei cu „prejudecaţi”, acolo este acasă. Depinde, once again, de perspectivă. Slavă cerului că în lumea culturii este loc şi pentru „obiecte artizanale” şi pentru „capodopere originale”. Ar fi păcat să fie numai lucruri „originale”. Convingerea mea este că noi oricum trăim într-o lume agresată de „originalitate”, într-o lume post-iconică. Stalker / Călăuza lui Tarkovski (dar şi Rubliov, dar şi Nostalghia, dar şi Offret) nu sunt altceva decât expresii ale nostalgiei după pierdutul sens al icoanei înţeleasă ca spaţiu taboric. În Offret / Sacrificul, Alexander răsfoieşte un album de icoane (primit în dar de la prietenul său, doctorul, de ziua lui) şi spune: „Uimitor! Ce stranie îmbinare de aristocraţie a spiritului şi de înţelepciune, de simplitate coplilărească nealterată! Profounzime şi simplitate în acelaşi timp. De necrezut! E ca o rugaciune...Dar toate acestea s-au pierdut acum! Am pierdut simţul rugăciunii...” Lumea – care a uitat să se mai roage autentic, fără să fi uitat spectacolul rugăciunii publice - a lăsat în urmă simplitatea şi profunzimea icoanei, duhovnicia ei, aristocraţia ei de spirit, înţelepciunea ei. Ce avem acum? Opere de artă despre care poţi să apui eventual, atunci când le apreciezi, că sunt very clever, very well done. E la modă noţiunea de clever, nu cea de wise. În capitolul consacrat spaţiului taboric al casei din extrem de pertinentul studiu al Elenei Dulgheru, Andrei Tarkovski – Filmul ca rugăciune, autoarea arată că, în Călăuza, cheia de boltă este epifania întâlnirii cu Sacrul. Nu este lucru uşor a vorbi – în era noastră pluralistă, multiculturalistă şi ultra-relativistă - despre Sacru, despre „topografia” Sacrului, despre „locul întâlnirii omului cu Dumnezeu” (Care Dumnezeu? Care om? Care întâlnire?). În tradiţia creştină, pe baza textului evanghelic, Taborul ar reprezenta, nu-i aşa, locul în care Hristos-Dumnezeu S-a arătat Apostolilor (Petru, Iacov si Ioan), dar şi Drepţilor „Vechiului Legământ”, Moise şi Ilie - prezenţa lor în poveste marcând astfel, pentru sceptici, continuitatea dintre cele două „paradigme”. Scena cu pricina este numită şi Schimbarea la Faţă (Transfiguration - în engleză). Adică locul unde omului îi vine să spună, ca în Goethe, „Verweille doch! Du bist so schön!” / „Clipă rămâi, eşti atât de frumoasă!”. Atunci, înspăimântat şi neştiind ce să spună, Petru ar fi zis lui Iisus: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici; şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise şi lui Ilie una.” (Iar Iisus, potrivit relatărilor evanghelice, „S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.”) Aşa cum arăta Elena Dulgheru, Călăuza însuşi spune ceva asemănător în pragul Zonei (pe când se afla, alături de Scriitor şi Profesor în faţa Camerei unde nici unul dintre ei nu va intra), plănuind (cum va fi făcut de fiecare dată când a ajuns în prag) să se mute acolo cu soţia lui şi cu fetiţa lor infirmă: „Ce bine este aici! Ce linişte! Nu este nimeni care să ne facă rău!” De ce tocmai acolo? Pentru că acolo e casa adevărată, acolo răutatea oamenilor nu are putere şi nimeni nu le poate face nici un rău. Unde este răutatea neputincioasă? Acolo unde S-a pogorât binecuvântarea Domnului, iar smerenia şi cuminţenia (humility, de la humus, adică privirea îndreptată umil spre pământul din care suntem făcuţi cu toţii) a învins mândria. Ceva mai încolo însă, Călăuza adaugă: „nimeni nu trăieşte şi nu poate trăi în Zonă”. Prin urmare, Zona (înţeleasă astfel ca spaţiu taboric, al harului) este locul spre care se îndreaptă inima omului obosit de „cele lumeşti”, locul unde totul devine posibil, unde minunile se mai pot întâmpla dacă ceri cu credinţă, daca ştii – ca în Waiting for Godot - să aştepţi. Şi aici se încheie cercul, pentru a face loc altuia, cu noi necunoscute: Ce anume ceri? Ce anume aştepţi? Dar mai doreşti să ceri ceva cu adevărat? Scriitorul (obosit şi plictisit de goana sa după „originalitate”), ca şi Profesorul nu mai aşteaptă nimic şi pe nimeni, nu-şi mai doresc nimic, nimeni nu mai doreşte nimic, nimeni nu mai speră în nimic, „nimeni nu mai crede, nu numai aceştia doi” – îi spune Călăuza nevestei sale. Dar asta nu îl împiedică să pornească, iar şi iar, înspre acel loc „încă nespurcat de mintea devastatoare a omului”: Zona, Taborul, Graalul. Alt paradox: nimeni din jur nu mai crede, nu există decât „curiozităţi” triviale – vezi Scriitorul sau Profesorul – faţă de Zonă, aşteptări egoiste, pentru că Scriitorul speră să-şi recapete inspiraţia pierdută (sau, mai bine, irosită, batjocorită printr-o aberantă folosire), iar Profesorul încearcă sa arunce Zona în aer, să o distrugă – dacă pătrunde în ea cineva cu gânduri distructive, primejduind astfel existenţa întregii omeniri? - şi totuşi el, Călăuza, nu încetează să ducă noi „clienţi” în Zonă (nu atâţi cât ar fi vrut). Şi totuşi, ceva-ceva tot se schimba în ei – secvenţa din bar, de la sfârşitul odiseei lor, e grăitoare: Scriitorul, cel puţin, fumează meditativ, parcă încercând să descifreze cumva taina Zonei, a locuinţei taborice cu neputinţă de nedescifrat cu mintea, taina acestui holy fool care se încăpăţânează să creadă până la capăt, chiar atunci când nu mai e nimic de crezut, nimic de trăit, când totul a ajuns – ca-n dramele absurde - o închisoare. Astfel, Călăuza (ca şi Alexander în Sacrificiul) este cel care dă seama despre o stare de fapt a unei lumi slute din care a mai rămas doar parfumul (amintirea) icoanei. Este, şi acesta, un vector...

Partea ta de vină

În seara de Ajun au trecut să ne colinde prietenii noştri: Oana Bica, Marius, Lia şi Dorin. L-am trezit şi pe Theodor (care se culcase) şi a cântat împreună cu ei. În ziua de Crăciun am fost la slujbă la biserica din Sinaia – a slujit PS. A fost tare frig afara, iar biserica a fost packed. Aşa că am stat câteva minute în magazinul de obiecte bisericeşti (dotat cu difuzoare prin care se transmitea live Liturghia oficiată de PS) din vecinătate. Am ales o carte pe care am parcurs-o a bout de souffle în minutele următoare: Vrajbă şi împăcare, de Arhimandrit Serafim Alexiev. Găsesc acolo câteva istorii cu tâlc despre efectele vrajbei asupra oamenilor, despre ura până-n pânzele albe, dar şi despre câteva rare exemple de împăcare, atunci când totul părea pierdut şi orice punte de comunicare distrusă. Ideea e clară (şi sunt total de acord cu ea): Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este Împărăţia Cerurilor. Fericiţi sunt, aşadar, cei care rabdă şi suportă ocările, nu cei ce se revoltă şi se răzbună – de unde şi zicala românească: răzbunarea-i arma prostului. Privind înapoi cu mânie, pot spune şi eu: am fost fericit cu adevărat doar atunci când am răbdat; când am început să-mi fac singur dreptate şi să mă revolt m-am osândit singur şi m-am făcut părtaş la strâmbătate – de aceea nu sunt şi nu pot fi cu totul împăcat atunci când mă cercetez în cotloanele nevăzute ale inimii. Împăcat am fost – I have to admit – doar atunci când am suferit răul, bârfa, ocara. De necrezut îmi pare acum tăria şi uşurinţa cu care puteam, atunci, să îndur nedreptăţi. Pentru mine rămâne, acum, doar întrebarea: unde eşti, copilărie, cu pădurea ta, cu tot?...Mă-ntreb adesea cum pot să-mi doftoricesc conştiinţa vinovată astfel încât să trec peste ceea ce mi se pare a fi partea de vină a celuilalt. Pe undeva, partea mea de vină e cea care îmi stă împotrivă. Pe când ştiam că nu am vreo vină (fiindcă n-am răspuns la rău cu rău) nu mă poticneam în astfel de judecăţi. Totul era, atunci, simplu. Acum îmi spun că (aproape) orice neînţelegere poate fi soluţionată dacă există – de ambele părţi - common sense. Nu mai aştept miracole, mizez doar pe bun simţ. Dar cum să afli gramajul necesar (după aşteptările tale) de common sense la greşiţii tăi când este omeneşte să fii resentimentar, să te simţi „rănit” şi nedreptăţit? Tot ce se mai poate face e să cauţi – lucru anevoios, când nu ai bine însuşit exerciţiul smereniei – la partea ta de vină. Atât.

La prânz mama a fost la masă la noi (iar ieri părinţii Ralucăi care, surprinzător, au venit şi ei azi la Liturghie la Sinaia) şi a fost – iar – as good as it gets.

După-amiază ne-a sunat compozitorul Adrian Enescu să ne ureze cele obişnuite de Crăciun.

Seara am fost acasă la Lia şi Dorin – ei stau deocamdată cu părinţii Liei într-o casă ce respiră fine taste şi hospitality. Theodor a fost în largul lui şi s-a întrecut pe sine la recitat poezii (plus întregul program artistic de Crăciun de la grădiniţa lui) şi cântat (melodia lui Adrian Enescu, Vechiul ceas, e de ceva vreme the flavour of the day), s-a dat rostogolul pe covorul moale din sufrageria lor, l-a astenizat pe Dorin cerându-i s­ă-l ridice în braţe, a vorbit neîncetat până când a apărut Flavius, nepoţelul lor de 11 ani, care ne-a povestit despre şcoala sa. Atunci Theodor a devenit atent şi a ascultat. Am mai vorbit cu Dorin despre minunatele lor icoane autentic bizantine, despre unele „cărţi duhovniceşti” etc. Spre miezul nopţii ne-au adus acasă. Una peste alta, parcă anul ăsta am simţit Crăciunul mai adevărat ca-n alţi ani.