Mă gândesc adesea la consecinţele „eliberării” de sub jugul canoanelor iconografice bizantine asupra sensibilităţii omului. În acest sens, pictori apuseni precum Giotto (autorul, între altele, al tabloului Naşterea Domnului) aveau să fie precursori ai reprezentărilor biblice naturalist-edulcorate şi realist-umaniste. În cazul picturii necanonice se poate vorbi, desigur, despre "demers artistic", "emoţie", "experienţă vizuală ca mobil dar şi singur beneficiu”, despre ”identitate artistică şi caracter vizionar”, despre „ştachetă”, dar ecuaţia presupune şi preţul pe care un artist (ce îndeplineşte condiţiile / criteriile enumerate mai sus) îl plăteşte ca tribut pentru „originalitatea” sa următoare târgului faustic.
Este greu de precizat (fie şi cu aproximaţie) unde se află (ori dacă există) the happy medium între modestia şi cuminţenia care trebuie să caracterizeze un creator şi necesitatea urmării „instinctului său artistic” în numele libertăţii creatorului, atât de des invocată - mai cu seamă în epocile post-Iluministe; libertate care, chipurile, ar fi (fost) strivită de corsetul canoanelor cerute de icoană.
Poate că, înainte a fi „artizanală” sau nu, o reprezentare plastică prin forme este un vector. Cred că este importantă direcţia spre care este îndreptat vectorul, accentele puse de autorul (executantul) lucrarii. Sunt oameni care se luptă să găsească (ori măcar să dea) un sens vieţii. Foarte puţini spun că au reuşit, dintre ei probabil că mulţi se amăgesc. Există – nu puţini – oameni care cred că „adevărul suprem” este că viaţa nu are sens, ca totul nu e decât un amalgam de forme, de culori, de stări, de amintiri, de trăiri ce nu duc niciunde. Probabil că cei care nu caută neaparat „originalitatea” şi „geniul”, bucurându-se de (odihnindu-se la) cuminţenia icoanelor din vechime (dinaintea artei plastice cu semnătură) sunt puţin „plecaţi de acasa” pentru râvnitorii de „perfecţiune” şi „originalitate”, pentru cei care se simt acasă şi liberi printre „forme abstracte”, „noi”, „originale”, „geniale”. Dar există şi o alta lumină decât cea răsfrânta de oamenii „de geniu”, de „iluminişti”: lumina la fel de iluzorie a Taborului, a „schimbării la faţă”. Pentru „tradiţionalişti”, pentru cei cu „prejudecaţi”, acolo este acasă. Depinde, once again, de perspectivă. Slavă cerului că în lumea culturii este loc şi pentru „obiecte artizanale” şi pentru „capodopere originale”. Ar fi păcat să fie numai lucruri „originale”. Convingerea mea este că noi oricum trăim într-o lume agresată de „originalitate”, într-o lume post-iconică. Stalker / Călăuza lui Tarkovski (dar şi Rubliov, dar şi Nostalghia, dar şi Offret) nu sunt altceva decât expresii ale nostalgiei după pierdutul sens al icoanei înţeleasă ca spaţiu taboric. În Offret / Sacrificul, Alexander răsfoieşte un album de icoane (primit în dar de la prietenul său, doctorul, de ziua lui) şi spune: „Uimitor! Ce stranie îmbinare de aristocraţie a spiritului şi de înţelepciune, de simplitate coplilărească nealterată! Profounzime şi simplitate în acelaşi timp. De necrezut! E ca o rugaciune...Dar toate acestea s-au pierdut acum! Am pierdut simţul rugăciunii...” Lumea – care a uitat să se mai roage autentic, fără să fi uitat spectacolul rugăciunii publice - a lăsat în urmă simplitatea şi profunzimea icoanei, duhovnicia ei, aristocraţia ei de spirit, înţelepciunea ei. Ce avem acum? Opere de artă despre care poţi să apui eventual, atunci când le apreciezi, că sunt very clever, very well done. E la modă noţiunea de clever, nu cea de wise. În capitolul consacrat spaţiului taboric al casei din extrem de pertinentul studiu al Elenei Dulgheru, Andrei Tarkovski – Filmul ca rugăciune, autoarea arată că, în Călăuza, cheia de boltă este epifania întâlnirii cu Sacrul. Nu este lucru uşor a vorbi – în era noastră pluralistă, multiculturalistă şi ultra-relativistă - despre Sacru, despre „topografia” Sacrului, despre „locul întâlnirii omului cu Dumnezeu” (Care Dumnezeu? Care om? Care întâlnire?). În tradiţia creştină, pe baza textului evanghelic, Taborul ar reprezenta, nu-i aşa, locul în care Hristos-Dumnezeu S-a arătat Apostolilor (Petru, Iacov si Ioan), dar şi Drepţilor „Vechiului Legământ”, Moise şi Ilie - prezenţa lor în poveste marcând astfel, pentru sceptici, continuitatea dintre cele două „paradigme”. Scena cu pricina este numită şi Schimbarea la Faţă (Transfiguration - în engleză). Adică locul unde omului îi vine să spună, ca în Goethe, „Verweille doch! Du bist so schön!” / „Clipă rămâi, eşti atât de frumoasă!”. Atunci, înspăimântat şi neştiind ce să spună, Petru ar fi zis lui Iisus: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici; şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise şi lui Ilie una.” (Iar Iisus, potrivit relatărilor evanghelice, „S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.”) Aşa cum arăta Elena Dulgheru, Călăuza însuşi spune ceva asemănător în pragul Zonei (pe când se afla, alături de Scriitor şi Profesor în faţa Camerei unde nici unul dintre ei nu va intra), plănuind (cum va fi făcut de fiecare dată când a ajuns în prag) să se mute acolo cu soţia lui şi cu fetiţa lor infirmă: „Ce bine este aici! Ce linişte! Nu este nimeni care să ne facă rău!” De ce tocmai acolo? Pentru că acolo e casa adevărată, acolo răutatea oamenilor nu are putere şi nimeni nu le poate face nici un rău. Unde este răutatea neputincioasă? Acolo unde S-a pogorât binecuvântarea Domnului, iar smerenia şi cuminţenia (humility, de la humus, adică privirea îndreptată umil spre pământul din care suntem făcuţi cu toţii) a învins mândria. Ceva mai încolo însă, Călăuza adaugă: „nimeni nu trăieşte şi nu poate trăi în Zonă”. Prin urmare, Zona (înţeleasă astfel ca spaţiu taboric, al harului) este locul spre care se îndreaptă inima omului obosit de „cele lumeşti”, locul unde totul devine posibil, unde minunile se mai pot întâmpla dacă ceri cu credinţă, daca ştii – ca în Waiting for Godot - să aştepţi. Şi aici se încheie cercul, pentru a face loc altuia, cu noi necunoscute: Ce anume ceri? Ce anume aştepţi? Dar mai doreşti să ceri ceva cu adevărat? Scriitorul (obosit şi plictisit de goana sa după „originalitate”), ca şi Profesorul nu mai aşteaptă nimic şi pe nimeni, nu-şi mai doresc nimic, nimeni nu mai doreşte nimic, nimeni nu mai speră în nimic, „nimeni nu mai crede, nu numai aceştia doi” – îi spune Călăuza nevestei sale. Dar asta nu îl împiedică să pornească, iar şi iar, înspre acel loc „încă nespurcat de mintea devastatoare a omului”: Zona, Taborul, Graalul. Alt paradox: nimeni din jur nu mai crede, nu există decât „curiozităţi” triviale – vezi Scriitorul sau Profesorul – faţă de Zonă, aşteptări egoiste, pentru că Scriitorul speră să-şi recapete inspiraţia pierdută (sau, mai bine, irosită, batjocorită printr-o aberantă folosire), iar Profesorul încearcă sa arunce Zona în aer, să o distrugă – dacă pătrunde în ea cineva cu gânduri distructive, primejduind astfel existenţa întregii omeniri? - şi totuşi el, Călăuza, nu încetează să ducă noi „clienţi” în Zonă (nu atâţi cât ar fi vrut). Şi totuşi, ceva-ceva tot se schimba în ei – secvenţa din bar, de la sfârşitul odiseei lor, e grăitoare: Scriitorul, cel puţin, fumează meditativ, parcă încercând să descifreze cumva taina Zonei, a locuinţei taborice cu neputinţă de nedescifrat cu mintea, taina acestui holy fool care se încăpăţânează să creadă până la capăt, chiar atunci când nu mai e nimic de crezut, nimic de trăit, când totul a ajuns – ca-n dramele absurde - o închisoare. Astfel, Călăuza (ca şi Alexander în Sacrificiul) este cel care dă seama despre o stare de fapt a unei lumi slute din care a mai rămas doar parfumul (amintirea) icoanei. Este, şi acesta, un vector...
No comments:
Post a Comment