Îmi amintesc de, poate, prima vizionare a unui spectacol de teatru care m-a răvăşit. Era, cred, prin 1986, când am fost la montarea TNT cu Vrăjitorul din Oz în regia debutantului (pe atunci) pe scena timişoreană, Ştefan Iordănescu. Impresionant şi năucitor mi s-a părut mai ales finalul – spre care ne conduce de aproape muzica lui Ilie Stepan - în care ni se sugerează că experienţele trăite de protagonişti (de oameni, în general) sunt iluzorii. Astfel, multiplele măşti ale lui Oz (autoritatea spirituală supremă) culminând cu dezvăluirea culiselor spectacolului său terifiant indicau spre o degradare a sacralului. Împăcarea – cu sine şi cu lumea – nu poate veni, pare a spune acest spectacol, decât dinăuntru. Peste mai puţin de cinci ani (prin 1990) aveam să mă confrunt cu o altă „demitizare” de proporţii (vezi scena spovedaniei, realizată în cheie surreal), în filmul lui Tenghiz Abuladze, Căinţa.
