Gospel

Theodor a mai exersat azi, cu SD, diferite acorduri la pian. Învaţă să se acompanieze singur, să-şi folosească ambele mâini. În timpul lecţiei s-a pornit o rafală de ploaie cu grindină.

Apoi am mers la filarmonică, la un concert de muzică gospel and negro (Corul Filarmonicii, cvartetul "Adoramus", la pian: Sorin Petrescu, iar la percuţie: Doru Roman). S-au cântat: Negro Songs Collection (Rosario Bourdon arr.), Amazing Grace, I’m gonna sing, Steal Away, River in Judea (Jack Feldman), Were You There (Bob Chilcott arr.), Down by the Riverside (Patrick Huber arr.), Ain’t got time to die (Hall Johnson; solist: Daniel Zah), Ride the Chariot (Henry Smith arr.; solişti: Alina Todea, Cristian Madina), Dig a little deeper, Vessel of Mercy (Roger Benett), Daystar (Steve Richardson), Jesus on the Main Line, Loving God, Loving Each Other (Gloria Gaither, William J. Gaither), Fair the Well, Joshua fit a Battle of Jericho (A. Őhrwall arr.), Soon and Very Soon (Crouch/Rankin arr.), Climbin’ Up the Mountain (Henry Smith arr.), Oh, Happy Day (G. Mignemi; solistă: Maria Chioran), This Little Light of Mine (Nanni Byl arr.; solistă Daniela Tătaru), Hallelujah (Jackson/Kibble; solist: Ovidiu Cozma). Sala aproape plină, cu 70% probabil public neoprotestant.

Under (no) illusions

Găsesc pe you tube câteva comentarii interesante la secvenţa misterioasă din Stalker / Călăuza , când Scriitorul (care voia să „forţeze” traseul întortocheat pe care mergeau pentru ca să ajungă, printr-un shortcut, în „camera miracolelor”) este oprit de o voce necunoscută şi se întoarce din drum: One of my interpretations is that the Stalker believes or wants to believe the Zone's powers are real even though they are not, and is trying to push this delusion on the others. So, in this scene it could be him that yells out to the Writer to stop, and then acts as if he did not; the illusion that the Stalker has created of the Zone's powers keeps the other two from questioning him. Interesantă exprimare: to push the delusion on the others. Autorul acestei interpretări recunoaşte complexitatea operei tarkovskiene, multiplele grile în care poate fi „decodificată”: The film is amazingly ambigious, so I don't think there's a "right" interpretation.

Pe acelaşi site revăd o secvenţă din Tempo di viaggio, în care Tarkovski povesteşte – la sugestia prietenului său, scriitorul şi scenaristul Tonino Guerra – despre regizorii săi preferaţi. Îi aminteşte astfel, pe (în ordine): Dovjenko (pentru Zemljia), Vigo şi Bresson, pe Antonioni (pentru L’avventura), pe Mizoguchi (pentru Ugetsu), pe Fellini şi Paradjanov.