Friday, 25 July 2008

Everything old is new again

Cu câteva zile în urmă a fost prins de autorităţile sârbe Radovan Karadzic, politician (de profesie medic psihiatru) puternic implicat în atrocităţile din fosta Iugoslavie, forţat să adopte (în 1995) o altă identitate, fugind din faţa acuzaţiilor de genocid. Involuntar mă gândesc la două din cele mai zguduitoare (admirabil realizate) filme sârbeşti pe care le-am văzut despre războiul civil din fosta Iugoslavie: Underground şi Pretty Village, Pretty Flame. Ambele se termină surrealistically. La Kusturica toate personajele – vii şi adormiţi – participă la un banchet (o nuntă) pe o bucată de pământ care se dezmembrează, asemenea Iugoslaviei. La Srdan Dragoevic ultimul cadru adună, de asemenea, toate personajele care au fost ucise în timpul masacrelor: claie peste grămadă, rănite de moarte şi înecate în propriul sânge, stau aşezate unele peste altele. Camera se depărtează printr-un lung travelling de această Guernica de sfârşit de veac XX. People are people. Everything old is new again.

Thursday, 24 July 2008

A countess vs. a country priest

To die is difficult, especially for the proud. I fear my death less than yours.” – says the priest (in Robert Bresson’s masterpiece, Le journal d’un curé de campagne / Diary of a Country Priest) to the pride countess, who’s been hiding her husband’s affairs for years, putting herself up with her husband's countless infidelities, suffering absurd humiliations. Still, the priest wishes to gently remove pride from her soul: “Blessed is sin if it teaches us shame.” The countess is reluctant to truly resign: “Nothing but words! Are you trying to worry me? Well, you won't. I have too much sense.” Now the countess silently approves of her husband’s will. He wants to throw away their daughter, as she threats him with his affairs. “God will break you.” “Break me?” says the countess. “He has broken me already. God took my son from me. What more can He do to me? I no longer fear Him.” Yet, the priest assures her that “God took him away for a time, but your hardness, the coldness of your heart may keep you from him forever.” The countess keeps on telling him that “Love is stronger than death. Your scriptures say so.” The priest: “We did not invent love. It has its order, its law.” The countess seems not to know about love’s order and law. She says: “God is its master.” “He is not the master of love. He is love itself. If you would love, don't place yourself beyond love's reach.” - answers the priest, who continues: “No one knows what can come of an evil thought in the long run. Our hidden faults poison the air others breathe. You'd never get through the day if you dwelt on such thoughts! I believe that, madam. I believe if God gave us a clear idea of how closely we are bound to each other in good and evil, we truly could not live.” The countess suddenly becomes interested: “Pray tell, what is this hidden sin?” The priest’s answer: “You must resign yourself. Open your heart.” The countess is not happy with the priest’s words: “Resigned? I've been too much so. I should have killed myself!” Yet, it is too late now: “I lived in peace, and I should have died in peace. That is no longer possible. What will you gain by making me admit I hate Him, you fool?” Here come the priest’s decisive words: “You don't hate Him now. Now at last you are face-to-face. He and you. You must yield to Him unconditionally. But I can assure you there isn't one kingdom for the living and one for the dead. There is only the kingdom of God, and we are within it. If our God were the god of the pagans or philosophers, though he might take refuge in the highest heavens, our misery would drag him down. But as you know, ours did not wait. You might shake your fist at Him, spit in His face, whip Him with rods, and finally nail Him to a cross. What would it matter? It is already done.” They have got to the threshold: “What must I say to Him?” says the countess. “Say: Thy kingdom come. Thy will be done.” The countess is hesitating: “I can't. It's as if I were losing him twice over.” But the priest assures her that “The kingdom whose coming you have just wished for is yours and his. Then let that kingdom come!” At last, her repentance arises: “I must have hated God to insult him as I did. I might have died with that hatred on my heart. An hour ago, my life seemed to me in order, each thing in its place. You have left nothing standing.” Yet, she admits that “The pride is still left in me.” The priest’s final words: “Give Him your pride along with everything else. Give Him everything. God is no torturer. He wants us to be merciful with ourselves. Peace be with you.”

P.S. The priest jots down in his diary: “I had to leave immediately thereafter for Dombasle and arrived home very late. Clovis, the old gardener, gave me a parcel from the countess. I knew what was in it. The small medallion, now empty, and its broken chain. There was a letter as well. "Dear Father, the hopeless memory of one young child had me isolated from everything in a terrifying solitude, and it seems as if another child has drawn me out of it. I hope I don't hurt your pride by calling you a child. You are one, and may God keep you so always. I ask myself how you did it, or, rather, I have ceased to ask. All is well. I didn't believe resignation was possible, and in fact it's not resignation that's come over me. I'm not resigned - I'm happy. I desire nothing. I had to tell you these things this very evening. We shall never speak of them ever again, shall we? Never. It is good, that word ‘never.' I feel it expresses, beyond words, the peace you have given me." The countess died last night.”

Necuvintele




Mă gândesc la câteva filme: Nazarin, Le journal d’un curé de campagne, Ugetsu Monogatari, Nunta de piatră şi, above all, opera completă a lui Tarkovski. Ce au ele ca numitor comun? Dincolo de profesionalism, există în ele o oază de înţelepciune care grăieşte aşa: atunci când ţi se pare că ai aflat care e adevărul, trebuie să te aştepţi la nenumărate încercări (ispite) pe care se cuvine a le primi cu sufletul pregătit, whatever the cost. Tarkovski ar spune că este vorba de o stare numită demnitate, pe care atunci când nu o (mai) are, omul se zdrobeşte, iar atunci când o are, se păstrează ca om. Şi încă ceva: cu totul remarcabilă e muţenia acestor filme, sau măcar concentrarea la maximum a limbajului. Cu atât mai mult sare în ochi esenţializarea cuvântării, cu cât vremurile în care trăim sunt sufocate de risipire, de împrăştiere fără noimă, de lipsă de măsură şi discernământ în alegerea cuvintelor - o adevărată babilonie sonoră, o aglomerare pestriţă de words, words, words signifying nothing, nothing, nothing...

Wednesday, 23 July 2008

Oasis


A trecut MM pe la noi, dar nu singur, ci cu prietena sa, ghitara. După un treat cu acorduri şi highlights din preclasici şi din muzici medievale, a cântat împreună cu Theodor, care l-a acompaniat la pianul digital (cu sunet de clavecin). Rezultatul: o uvertură dintr-un duo pentru mai târziu. Din păcate am înregistrat (cu videocamera) doar partea a doua a cântării lor. Apoi am ajuns la slujba de Vecernie de la biserica timişoreană cu a mai frumoasă catapeteasmă – un adevărat oasis în spaţiul ortodox din vestul ţării (cel puţin). Ansamblul iconografic de acolo (iconostasul) exercită – pentru mine – o fascinaţie electrizantă. Nu mi-aş mai lua ochii de pe el. Dar şi ansamblul sonor (armonii psaltice greceşti) e remarcabil şi copleşitor.

Citeam deunăzi editorialul unei reviste explicit creştin-ortodoxe din România, iar jurnalistul care semnează articolul deplângea înregistrarea unui videoclip muzical într-o „biserică dreptmăritoare” din Constanţa. Practic un manelist de jeluia în faţa altarului (nu pe furiş – cum s-au filmat, zice-se, nişte filme erotice în unele biserici ortodoxe - ci cu vreme). Ce jignire – afrmă ziaristul revoltat - la adresa sfintelor icoane şi sfintelor psalmodieri ortodoxe...Teamă mi-e că în lăcaşul cu pricina acele „sfinte icoane” nu erau altceva decât sfinte kitschuri şi psalmodierile hit-uri bisericeşti sentimentale, zaharisite. Nu îmi pot închipui că o biserică tributară frumuseţii ortodoxe (aşa cum bunăoară este cea din Timişoara, de lângă sediul Poliţiei) un locaş gospodărit de nişte oameni responsabili, ar putea închiria spaţiul unor lăutari pentru înregistrarea de manele. Cum însă îngrijorător de multă lume „evlavioasă şi dreptmăritoare” (telespectatoare fidelă a postului OTV) a înlocuit, oricum, şi icoanele ortodoxe (preferând tablouri religioase şi reprezentări edulcorate, pietiste) şi muzica psaltică bizantină (cu melodii romantice, pietiste), până la adoptarea manelelor n-a mai rămas decât un singur pas. Iată că unii l-au făcut. Şi chiar că it makes no diffenence.

Tuesday, 22 July 2008

Political incorrectness

Am citit recent o cronică la un film, motivat de titlu: Woody vs. Dosto. Ţin minte că amoralismul unuia din filmele trecute în revistă de domnul critic de film – Crimes and Misdemeanors mi-a lăsat un gust amar. Acum găsesc următoarea formulare: „Woody Allen pare să-i privească foarte de sus - de acolo de unde i-ar privi Dumnezeu dacă acesta ar exista.” Îmi amintesc de mărturisirea lui Tarkovski din France Catholique (nr.2060/30 iunie 1986): „Eram încă foarte tânăr când l-am întrebat pe tata: „Există Dumnezeu, da sau nu?” Şi el mi-a răspuns într-un mod cu totul genial: „Pentru cel ce nu crede, nu există. Pentru cel ce crede, El există.” Această problemă este foarte importantă. şi mai ales de trimiterea sa la cuvintele lui Voltaire: „Dacă Dumnezeu nu ar exista, El ar trebui inventat”. Dar – spunea regizorul Călăuzei – "materialiştii şi pozitiviştii dau cuvintelor lui Voltaire un sens oribil". Filmele lui Woody Allen, ce-i drept, îmbie la interpretarea cu „sens oribil” a afirmaţiei voltairiene. În aceeaşi spirit a gândit şi Ivan Karamazov: „If there were no God, he would have to be invented. And what's strange, what would be marvellous, is not that God should really exist; the marvel is that such an idea, the idea of the necessity of God, could enter the head of such a savage, vicious beast as man. So holy it is, so touching, so wise and so great a credit it does to man.” Doar că în opusul dostoievskian mai există şi-un Alioşa Karamazov – ipostază străină cu totul şi cu totul viziunii alleniene. Poate că Tarkovski are dreptate: „arta şi religia sunt două feţe ale aceleiaşi monede”, atunci când arta are universul ei, limbajul ei, legea ei. Când nu este doar expresia unor umori şi a unor puseuri existenţialiste, teribiliste, voyeuriste. Când are forţa unui indefinibil fenomen politically incorrect, ce nu se pleacă nici oamenilor, nici sistemelor.

You are what you eat

În timpul petrecut în Belfast (Irlanda) am întâlnit, printre numeroşii irlandezi britanizaţi (sau calvinizaţi), şi câţiva irlandezi bătăioşi, papişti (cum altfel?) cu convingeri ascuţite anti-britanice, dar catolici de ocazie - biserica romano-catolică fiind resimţită de ei ca o grupare politică de opoziţie faţă de guvernul de la Londra, şi abia apoi (eventual) ca eclesia, corabia mântuirii (una şi nedespărţită) etc.. Acest irlandez ultranaţionalist (pe atunci în vârstă de vreo 20 de ani) habar n-avea de limba irlandeză (Gaeilge na hÉireann) şi într-o zi l-am întrebat - aşa, într-o doară - ce scrie pe pachetele de chips din care ronţăia cu poftă. L-am mai întrebat apoi ce scrie pe celelalte pachetele de alimente pe care le consuma zilnic, pe pantalonii pe care-i purta etc.. Răspunsul a fost invariabil: Made in the UK. Aşadar, i-am mai spus, sângele tău este plin de substanţe nutritive britanice, porţi haine confecţionate în Marea Britanie, te uiţi la programe TV emise – în majoritate – de companii de televiziune britanice. Cum vine asta? Simple as that, a zis el. It’s us and them. Ca peste tot – mi-am spus eu.

Vehemenţe isterice (cum ar fi aluziile la porţile iadului ori profeţiile despre soarta cadavrelor de eretici, pe care nici viermii nu-i mănâncă), prezente şi în retorica fundamentaliştilor ortodocşi din recentul scandal stârnit de IPS Nicolae al Banatului, au fost, sunt şi vor fi. De ce aşa? Din închistare, din ignoranţă, din – poate – pricini ce ţin de genetică. O exista – chiar dacă nu s-a descoperit până acum – o genă pe care rasiştii o au în ADN-ul personal şi-atunci n-ai ce face. One has to put up with them, too,
however hard it may be. Still, being cool (=calm, collected, even-tempered, nonchalant, possessed) is a must in a world where intolerance rules.

P.S. Apropo de alimente. Un articol apărut azi în presă (Mâncăm roşii iradiate, cu celuloză şi hormoni de creştere) avertizează că tradiţionalele fructe şi legume româneşti nu mai sunt ce-au fost. Mâncăm cu toţii – eurofili şi eurosceptici - bucate pline de chimicale, majoritatea (seminţele sau legumele gata de consum) de import (peste 85%), din Turcia, Olanda şi Israel. Adică din – horrible dictu, ar spune puriştii ortodocşi – lumea musulmană, protestantă şi iudaică. Cum rămâne cu dictonul: Eşti ceea ce mănânci?

Monday, 21 July 2008

Face 2 face

Ascult cu Theodor cântecul Dar să lupţi şi refrenul (versuri: Lucian Avramescu / muzica: Adrian Enescu) zice-aşa: „Dar să lupţi, dar să te lupţi / Să mergi mereu către ceva / Să ai un rost, să ai un ţel, să ai aprinsă steaua ta...” Theodor ascultă atent fiecare cuvânt şi întreabă: „Tata, către ce să mergi?”...Este la vârsta când se hrăneşte nu doar cu pâine, ci şi cu întrebări. Vrea să ştie ce urmează după mâine. Îi spun. Răspunsurile mele nu-l mulţumesc. Dar după poimâine? Şi tot aşa. Practic ar împinge borna curiozităţii ad infinitum. Vârsta inocenţei – la care se află el acum – nu ştie de ranchiună, de calcule, de meschinărie. Ştie doar să producă o energie sufletească şi un zâmbet ca o floare naturală, aşa cum anii maturităţii izbutesc doar arar. Pentru cei care „nu mai sunt copii, deci au murit de mult” (Brâncuşi) Călăuza tarkovskiană – remixând nişte idei din Herman Hesse (ori Thomas Mann?) - se ruga astfel: „Să devină neajutoraţi ca pruncii deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare el ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă.”

Pericopa evanghelică de azi ne aminteşte de rostul parabolei, al pildei, al apologului. „This is why I speak to them in parables, because seeing they do not see, and hearing they do not hear, nor do they understand. With them indeed is fulfilled the prophecy of Isaiah which says: 'You shall indeed hear but never understand, and you shall indeed see but never perceive. For this people's heart has grown dull, and their ears are heavy of hearing, and their eyes they have closed, lest they should perceive with their eyes, and hear with their ears, and understand with their heart, and turn for me to heal them.'” Aşadar, vederea şi auzirea...Mă întorceam azi acasă de la Mall şi în faţa mea zăresc un grup de adolescenţi în veşminte croite după anii lor rebeli şi frumoşi. Erau vreo şase (trei perechi) şi ceea ce m-a frapat la ei a fost tăcerea. Prea tăcuţi pentru vârsta lor. Imediat am observat că-şi vorbeau prin semne – erau surdo-muţi. În clipa următoare mi-am imaginat un dialog între un nevăzător şi-un surdo-mut: aproape imposibil, căci surdo-mutul nu cuvântă şi nu aude cuvintele, iar nevăzătorul nu vede. Şi totuşi, mulţi dintre aceşti differently able people (sau disabled, handicapped etc.) ajung să-şi pună problema cunoaşterii / atingerii / auzirii / vederii lui Dumnezeu într-un mod mai serios, mai autentic şi mai responsabil decât cei well equipped cu ochi şi urechi. Iată un caz demn de luat în seamă: cel plăsmuit de Majid Majidi în filmul său admirabil, The Color of Paradise (varianta în engleză a titlului original în iraniană, Rhang-e khoda), în care un copil nevăzător de 7-8 anişori îşi varsă lacrimile în faţa unui alt nevăzător (un tâmplar care a acceptat să-l ia ca ucenic pe băiat), mărturisind aceeaşi nevoie - proprie omului dintotdeauna - de a se comunica, de a sta „faţă către faţă” cu Meşterul Faur: „Our teacher says that God loves the blind more because they can't see...but I told him if it was so, He would not make us blind...so that we can't see Him. He answered, ''God is not visible. He is everywhere. You can feel Him. You see Him through your fingertips.” Now I reach out everywhere for God till the day my hands touch Him...and tell Him everything, even all the secrets in my heart.”

Demons with a Ph.D. in Theology

Pericopa evanghelică de azi ne spune că până şi demonii – nu toţi, e drept – fac teologie, adică văd în Hristos pe Fiul lui Dumnezeu. Iată, cei din trupurile demonizaţilor (cărora Hristos le porunceşte să intre în mulţimea de porci care s-a aruncat apoi în mare) se cutremură şi cer să fie exorcizaţi: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?”...A urmat o amintire din tinereţe a preotului: exorcizarea unui copil, la care a participat în anii 80, alături un duhovnic român aspru, ultra-rigorist şi cu statut de VIP în rândul enoriaşilor cucernici. Explicaţia duhovnicească a prezenţei demonilor în trupul copilului: blestemele bunicilor aruncate asupra părinţilor săi, care s-au căsătorit „de capul lor”, fără să ţină seama de împotrivirea părinţilor lor. Adică un fel de Romeo şi Julieta care au rămas împreună în viaţă, însă cu povara creşterii unui copil demonizat...Eu rămân cu lecţia de viaţă pe care a oferit-o acel copil de vreo 11-12 ani, suferind de sindromul Tourette, în documentarul de pe BBC pe care l-am urmărit cu câţiva ani în urmă. Întrebat dacă speră să scape vreodată de boala lui, băieţelul a tăcut câteva clipe şi apoi a spus, senin şi matur, că nu crede că se va putea vindeca vreodată. Era atâta împăcare cu propria-i soartă în răspunsul său, încât de atunci îmi doresc şi eu să deprind – at whatever cost – seninătatea şi maturitatea lui. Mai încolo, popa s-a referit la un tablou de Salvador Dali („Ispitirea Sfântului Anton”) şi l-a interpretat asemenea lui Steinhardt: sub puterea crucii şi a voinţei omului de a rezista ispitelor, monştrii care ne supără şi ne apar sub forma unor elefanţi giganţi, au în realitate nişte picioare filiforme. Altfel spus, dracul nu e aşa negru – o spune şi Meister Eckardt: If you're frightened of dying and you're holding on, you'll see demons tearing your life away. If you've made your peace, then the demons are really angels, freeing you from the earth” - dacă reuşim să ne adunăm şi da-ul nostru să fie da, iar nu-ul nostru nu. (La urma urmei, tot cu puterea crucii a biruit şi Woody Allen - în Everything You Always Wanted to Know About Sex (but were afraid to ask) - sânul uriaş (din al cărui sfârc ţâşnea smântână, în loc de lapte), „evadat” din laboratorul unui Frankestein erotoman, ce făcea ravagii strivind pe oricine-i ieşea în cale.) Concluzia a fost up şi de bun simţ: ar fi mai bine – spunea popa – să nu îl mai invocăm atâta pe „nefârtate” (cu sutele-i de sinonime populare), ci să ne îndemnăm a-L pomeni, mai degrabă, pe Cel la Care – zice Eclezisatul - se va întoarce sufletul nostru după ce iese din trup. Uşor de zis, greu de făcut: mindset-ul majorităţii oamenilor – cu sau fără uniforme - îl au în program pe Aghiuţă, că-i mai cu appeal.

Seara am fost la concertul lui Jose Carreras (invitaţi: sopranele Sabina Puértolas şi Alexandra Coman, dirijorul David Giménez şi Orchestra Filarmonicii Banatul). Scena, scaunele şi instalaţia de sunet au fost aduse din Ungaria. Aproape 7000 de spectatori s-au bucurat de ocazia rară (unică, poate) de a-l vedea şi auzi pe marele tenor la Timişoara. În deschiderea părţii a doua a concertului, primarul Timişoarei i-a dat lui Carreras o medalie de argint cu efigia urbei, iar câţiva cavaleri, conţi şi contese în costum de beardless Santa Clause l-au decorat şi ei pe vestitul tenor, prin purtătorul lor de cuvânt – un pletos (fost/actual rocker) ce vorbea englezeşte cu emfază şi mi-a amintit – involuntar – de un confrate de-al său: Florian Pittiş – may his soul rest in peace.

Sunday, 20 July 2008

MY TOP of RO SOUNDTRACKS

1. Adrian Enescu (Concurs, Pas în doi, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Rezervă la start, Umbrele soarelui, Ringul, Bietul Ioanide, Septembrie, Şapte zile, Tănase Scatiu, Pruncul, petrolul şi ardelenii, Revanşa, Sfârşitul nopţii, Bătălia din umbră, Noi, cei din linia întâi, Coroana de foc)
2. Tiberiu Olah (Meandre, Mihai Viteazul, Pe aici nu se trece, Osânda)
3. Richard Oschanitzsky (Gioconda fără surâs, Paraşutiştii, Cu mâinile curate, Ultimul cartuş, Ciprian Porumbescu, Cantemir)
4. Radu Goldiş (Accident, Zile fierbinţi)
5. Cornelia Tăutu (Zidul, Imposibila iubire, Moromeţii, Rămânerea)
6. Florin Bogardo (Bună seara, Irina; Alo, aterizează străbunica!; Declaraţie de dragoste; Liceenii; Extemporal la dirigenţie)
7. Anatol Vieru (O sută de lei)
8. Radu Şerban (Bariera, Ilustrate cu flori de câmp, Prin cenuşa imperiului, Toate pânzele sus!, Gloria nu cântă)
9. Vasile Şirli (Un echipaj pentru Singapore, Melodii la Costineşti, Glissando)
10. Temistocle Popa, Gérard Bourgeois & arr. Jean Claude Dequeant (Ma-ma)



11. George Grigoriu (Actorul şi sălbaticii, Drumul oaselor)

Darie al lui Darie, al lui Darie, al lui Darie...

Am fost azi, cu Theodor, pe la mama. După un tur de canale pe la televiziuni m-am oprit câteva clipe la Mezzo şi apoi la TVRi. Din Telejurnal am rămas cu ştirea despre poziţia Papei referitoare la ultimele abuzuri sexuale săvârşite de preoţi catolici în Australia (câteva sute, în mod oficial; câteva mii – se pare – în realitate). Papa vorbeşte – ca un abil politician – despre chemarea în justiţie a vinovaţilor, însă tatăl unei fetiţe care-a căzut victimă popilor spune că se vorbeşte prea mult şi se face prea puţin pentru pedepsirea celor care, cu Biblia în mână, săvârşesc orori.
Tot la TVRi (post pe care Theodor l-a recunoscut imediat, amintindu-şi că în Grecia îl urmăream zilnic la televizor) am urmărit prima parte (vreo 45’) dintr-un film românesc meritoriu din anul 1976: Prin cenuşa imperiului (regia: Andrei Blaier). Dincolo de emfaza patriotică (în special personajele interpretate de Cornel Coman şi de Mircea Başta, dar şi Darie "al lui Darie, al lui Darie, al lui Darie...", jucat de Gabriel Oseciuc), rămâne imaginea (şi camera) absolut remarcabilă a lui Dinu Tănase, muzica lui Radu Şerban, povestea în sine (luată din romanul Jocul cu moartea, de Zaharia Stancu) de tip maturation & road movie (cu trimiteri şi la epopeea lui Cervantes) şi, evident, actorii, între care Gheorghe Dinică ("Diplomatul") - premiat (şi) la Karlovy Vary pentru acest rol.

Saturday, 19 July 2008

MY TOP TEN WORLD CINEMA SOUNDTRACKS

1. Viaceslav Ovcinikov (Katok i skripka / Compresorul şi vioara, Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov)
2.Vangelis (Blade Runner, Chariots of Fire, Antarctica, 1492)
3. Nino Rotta (La Strada, 8 ½, Giulietta degli spiriti / Giulietta şi spiritele, Amarcord, The Godfather)
4. Ennio Morricone (A Fistful of Dollars, La battaglia di Algeri, The Professional, A Fistful of Dynamite, The Good, The Bad, The Ugly, Once Upon a Time in America, Mission, Nuovo Cinema Paradiso)
5. Maurice Jarre (Jacob’s Ladder / Scara lui Iacob)
6. Ralph Burns (Cabaret, All That Jazz)
7. Michel Legrand (Les parapluies de Cherbourg / Umbrelele din Cherbourg)
8. Clint Mansel (Pi, Requeim for a Dream)
9. Dave Grusin (Bobby Deerfield, The Good-bye Girl / Adio, dar rămân cu tine, Tootsie)
10. Georges Delerue (A Little Romance / Mica romanţă)

Ilustrate cu flori de câmp

De dimineaţă, după breakfast, Theodor s-a dus să se joace cu jucăriile pe covor, iar pe la zece, când a sunat interfonul – venise IG – a lăsat din proprie iniţiativă jucăriile deoparte şi s-a aşezat singur pe scăunelul de la masa de lucru. A înţeles că va intra în alt timp – 90’ de studiu, de disciplină, de concentrare. Are nevoie de acest training pentru anii de şcoală pe care-i va începe la toamnă.

PR mi-a dat nişte muzici jazz (Bobby McFerrin performing live in Warsaw), la fel şi MM
(John Coltrane performing My Favourite Things). Cu MM am intrat într-o interesantă discuţie despre limitele toleranţei, pornind tot de la gestul lui IPS de a se împărtăşi la greco-catolici. Am convenit că autocritica lui înaintea Sinodului BOR i-a scandalizat deopotrivă pe romano-catolici şi pe ortodocşii ecumenizaţi (fiindcă nu a mers până la capăt şi a recunoscut că a comis o gravă eroare) şi pe ortodocşii sadea (care n-au avut de ales şi i-au acceptat pocăinţa), astfel că demersul său de a „fraterniza” cu heterodocşii – că tot e moda EMO - a încremenit în proiect. Întrebările lui MM sunt însă extrem de pertinente – eu la vârsta lui nu le ştiam formula astfel. Iată un exemplu: nu cumva – zice el – e o lipsă de smerenie să afirmi că decât şi numai Ortodoxia are monopolul adevărului de credinţă, că, oricum ai lua-o, tot acolo ajungi, că ceilalţi sunt iremediabil în eroare câtă vreme nu sunt în Biserică etc. Întrebare, cum zic, valabilă, mai ales dacă mărturisirea Ortodoxiei se face cu îngâmfare - dar atunci nici nu mai este o mărturisire ortodoxă. Oricum, din aproape-n aproape, atunci când îţi pui problema dimensiunii creştine a vieţii, când – poticnindu-te de acele pasaje scripturale ce vorbesc de biserică în termeni de „comunitate a credincioşilor”, cauţi acel „trup al lui Hristos” nedespărţit – drumul nu poate să ducă decât şi numai la Ortodoxie. Aici nu mai e loc de uite popa, nu e popa. Şi iată cum se naşte o altă întrebare, la care mă gândesc mereu şi pe care a formulat-o şi MM aseară: se mai găseşte (şi dacă da, unde anume?) acea Ortodoxie în ziua de azi? Sau e numai o ruină şi o denaturare a ei, chiar în interiorul paradigmei ce-şi spune – arogant - ortodoxă? Răspunsul pe care i l-am dat atunci pe loc (nu ştiu dacă cel mai bun) a fost că stropul acela de Ortodoxie pe care l-am găsit în iarnă (şi regăsit, câteva luni mai târziu, în mai) la mănăstirea Şinca Veche mi-a încărcat bateriile pe cel puţin un an de zile. Să fie floarea aceea care, singură, nu face primăvara? Fie şi-aşa, dar decât o „primăvară” din flori de plastic, e de preferat să descoperi – ici, colo – câte o floare naturală, că vine ea şi primăvara pân’ la urmă....Eu aşa cred.
Apropo de o „primăvară” din flori de plastic. Primesc de la OC un promotional video clip montat şi filmat à la Oliver Stone (alternanţă de imagini alb-negru şi color, muzică electronică ritmată, tăieturi de montaj gen MTV etc.) având ca subiect concertul recent dat de fiul lui Billy Idol la Timişoara. Retorica celor ce-şi spun evanghelici (de ex.: suntem un popor creştin de două mii de ani, dar foarte puţini au o „relaţie personală cu Iisus” etc.) demonstrează – dacă mai era nevoie – că nu e suficient să constaţi o hibă (sau o minciună, sau un neadevăr), important e ce adevăr pui în schimb şi – la fel de important – cum anume îl susţii şi trăieşti. Dar, money talks, nu-i aşa – pentru oamenii de rând, ca şi pentru înalţii ierarhi ecumenişti locali, care – vedem şi în acest clip electoral – l-au invitat în 1985 pe Billy Idol să predice la Catedrală unei mulţimi uriaşe de oameni care – ni se spune în comentariul din off al clipului, şi nu numai – „l-au primit atunci pe Iisus în inimile lor”. Cum? Ridicând mâinile şi gesticulând (iar apoi înregimentându-se în acele multidenominational, brainwashing churches care, în loc de Sfânta Liturghie, oferă panem et circe) aşa cum bardul Adrian Poetescu le cerea miilor de fani ai Cenaclului Flacăra să se execute şi să îi repete, papagaliceşte, versurile înflăcărate. Cine spune că sindromul Poetescu (sau Vaccin Tudor) ţine doar de Românica?
Ei, dar după întristătoarea „primăvară” de plastic din acest clip promoţional, primesc de la MM prin Skype – la distanţă de câteva minute doar – două ilustrate cu flori de câmp 100% naturale: nişte biserici gruzine pe vârf de munte. Somebody up there loves me...

Friday, 18 July 2008

MY TOP RO POP / ELECTRONIC / JAZZ ALBUMS

1. Basorelief (Cezar Tătaru & 5T / Adrian Enescu)

2. Bună seara, iubito (Loredana Groza / Adrian Enescu)

3. Salut lumina vieţii (Stereo / Adrian Enescu)

4. După melci (Nicu Alifantis)

5. Secunda 1 (Mircea Baniciu / Doru Căplescu arr.)

6. Piaţa Romană nr. 9 (Nicu Alifantis / Doru Căplescu arr.)

7. Emoţie de toamnă (Nicu Alifantis / Dan Bădulescu & Adrian Enescu arr.)

8. Un simbol al iubirii (Stela Enache / Florin Bogardo)

9. Tristeţi provinciale (Mircea Baniciu / Post Scriptum arr.)

10. Deschideţi poarta Soarelui (Dida Drăgan / Anton Şuteu)

11. Funky Synthesizer vol.1 (Adrian Enescu)

12. Dance Funky Synthesizer vol.2 (Adrian Enescu)

13. Yearnings (Anton
Şuteu)

14. In Between (Anton Şuteu)

15. Muzica zodiilor (Anton Şuteu)

Ultima noapte a copilăriei

Tânărul din Meandre (Mircea Săucan, 1967) îşi trăieşte ultimele clipe ale adolescenţei şi vrea să afle totul despre părinţii săi, care nu se prea înţeleg. Îl caută pe bărbatul iubit de mama sa în tinereţe – un arhitect ratat, cu care însă ea continuă să se mai întâlnească. Îl întâlneşte în două rânduri. Acesta-i spune: „Tatăl tău a avut prea puţină imaginaţie, eu prea multă. Ca şi tine...Eşti un prost!” Răspunsul tânărului: „Sunt deştept. Te-am făcut să-mi spui exact ce am avut nevoie să ştiu.” Ajuns acasă, îi spune mamei: „Am să fac ceea ce tu nu ai avut curajul să faci niciodată. Am să divorţez.” Mama: „De cine ai să divorţezi?” „De el.” Şi pleacă la mare, unde – pe un ţărm, la răsărit de soare - va mai avea o întâlnire lămuritoare cu cel pe care îl consideră tată cu adevărat. Acesta îi zice: „Fără să ştii ai ieşit, în noaptea asta, din adolescenţă.” „Da? Şi ce m-aşteaptă? Mi-e frică.” „Să nu-ţi fie. Să ştii că şi adevărul şi iubirea şi frumuseţea nu sunt minciuni. Ele există.” „Da? Ce să-ţi dau în schimb?” exclamă tânărul ce exultă de bucuria de a fi aflat ceea ce căuta: împăcarea cu sine, împăcarea cu trecutul părinţilor săi. „Îţi dau soarele, marea, nisipul.” „Dar ce, sunt ale tale?” „Daaaaa!” – vine răspunsul puştiului, ca un ecou, la final de meandre.

În Monanieba / Căinţa (Tenghiz Abuladze, 1984), alt tânăr, altă revelaţie, altă epocă: primii ani ai Glasnost-ului. Tatăl şi bunicul său, bine înşurubaţi politic în sistemul pe care să se prăbuşească, îşi apără interesele. Bunicul moare şi esre dezgropat de trei ori la rând de către o femeie ce pretinde că atâta vreme cât cadavrul acestui dictator continuă să se odihnească six feet under, tot trecutul dureros (crimele stalinismului) este şters cu buretele, ori aşa ceva nu se poate uita, nu se poate ierta. Îl dezgroapă din nou, dar de data asta oficialităţile au luat măsuri şi chiar el, nepotul venerabilului Varlaam, va trage cu puşca în femeia care nu-i lasă bunicul în pace nici în mormânt. Anchete, procese, avocaţi. Astfel, află lucruri necunoscute şi cutremurătoare despre comunism şi despre cel care a fost bunicul săul, Varlaam Aravidze – un fel de Stalin local. O caută pe femeia care i le-a dezvăluit, la proces, iar acum este internată într-un ospiciu, pentru a preveni o nouă dezgropare a cadavrului. Dar el ştie că nebuni de legat sunt cei care au internat-o, ştie că ea este nevinovată şi, zguduit, îi cere explicaţii tatălui (un important leader politic local) şi vrea dreptate. Acesta, furios, îşi pălmuieşte băiatul. Care se retrage în camera sa şi, după câteva secunde, îşi trage un glonţ în cap cu aceeaşi puşcă pe care a folosit-o pentru a-şi apăra bunicul. Urmează căinţa tatălui, care, scârbit de minciuna în care trăieşte, îl dezgroapă cu mâinile pe propriul său tată şi-l aruncă într-o prăpastie, de unde-l vor devora vulturii.

MY TOP POP RO ANTE-1989

  1. Bună seara, iubito (Loredana Groza feat. Ion Caramitru / Adrian Enescu)
  2. Vechiul ceas (Cezar Tătaru / Adrian Enescu)
  3. Ce simţi când eşti îndrăgostit (Stela Enache / Florin Bogardo)
  4. Rug (Vasile Şirli / Dida Drăgan feat. Post Scriptum)
  5. Drumul iubirii (Dida Drăgan / Anton Şuteu)
  6. Umbra ta (Ileana Popovici / Richard Oschanitzky)
  7. Inscripţie pe un inel (Nicu Alifantis / Doru Căplescu arr.)
  8. Oameni (Marius Ţeicu / Aurelian Andreescu)
  9. Om bun (Sfinx)
  10. Glossa (Pro Musica)
  11. Mugur de fluier (Phoenix)
  12. Copiii Pământului (Semnal M)
  13. Unde erai (Corina Chiriac / Marius Ţeicu)
  14. Uită nostalgia (Ion Cristinoiu / Corina Chiriac)
  15. Frunza mea albastră (Marian Nistor / Mirabela Dauer feat. Marian Nistor)
  16. Ceramica (Florin Bogardo)
  17. Vreau să vii în viaţa mea (Aura Urziceanu feat. Doru Căplescu – synthesizer)
  18. Ploaia şi noi (Doina Badea / Vasile Vasilache jr.)
  19. A doua zi (Mihaela Runceanu / Dinu Giurgiu)
  20. Te-am găsit când îmi doream mai mult (Cornel Fugaru)


Thursday, 17 July 2008

MY TOP TEN WORLD CINEMA

· Andrei Rubliov (Andrei Tarkovski / Rusia / 1966)

· Ugetsu Monogatari / Povestirile lunii palide după ploaie (Kenji Mizoguchi / Japonia / 1953)

· Tini zabutykh predkiv / Umbrele strămoşilor uitaţi (Serghei Paradjanov / Ucraina / 1964)

· Monanieba / Căinţa (Tenghiz Abuladze / Georgia / 1984)

· Shichinin no samurai / Cei şapte samurai (Akira Kurosawa / Japonia / 1954)

· Iluminacja / Iluminare (Krzystof Zanussi / Polonia / 1973)

· All That Jazz (Bob Fosse / USA / 1979)

· Nattvardsgästerna / Lumină de iarnă (Ingmar Bergman / Suedia / 1962)

· Memorias del subdesarrollo / Amintiri despre subdezvoltare (Tomas Alea / Cuba / 1968)

· Tokyo Monogatari / Poveste din Tokyo (Yasujiro Ozu / Japonia / 1953)

διάβολος & σύμβολο

Formidabilă scena spovedaniei din Rubliov-ul tarkovskian.
Un „domn cătănesc” (căruia îi pocneşte capul de la o căzătură de pe cal, fiindcă se afla într-o stare bahică avansată) vine la mănăstirea unde vieţuiesc – între alţii – Andrei Rubliov, Danil şi Kiril. Are misiunea să-l vestească pe Andrei că renumitul pictor de icoane, Teofan Grecul, doreşte să–l ia ucenic. Kiril, dezamăgit că nu fusese el alesul (fiindcă, viclean, încercase să intre el în graţiile lui Teofan) pleacă „în lume” acuzându-şi fraţii călugări de corupţie şi citând episodul izgonirii negustorilor din templu de către Iisus. Vindecat de viaţa „din lume” se va reîntoarce la obştea mănăstirii în genunchi, cerând milă şi îndurare. Stareţul, care-i cunoaşte vorba iscusită, îi primeşte pocăinţa şi-i dă canon să copieze Scripturile de 15 ori. Nota bene: pe atunci nu exista nici tiparul şi nci...xerox-ul. Ce se întâmplă însă cu Andrei? Merge la fratele său de chilie, Danil, şi-l întreabă dacă e gata de plecare. Acesta, orgolios, îi spune că nu pleacă nicăieri. „
Cum o să merg singur?” – răspunde mirat Andrei. „Cum ştii.” – i-o retează Danil, dojenindu-l pentru faptul că atunci când i s-a propus să meargă la Teofan, nu a catadicsit să spună că nu merge fără el. Îi urează drum bun şi adaugă: „E destul de lucru la mănăstire şi fără tine.” Câteva ceasuri mai târziu, Andrei se strecoară în celula pe care o împarte cu Danil (care citea din Scripturi, la lumânare) şi îi cere să-i primească spovednia, spunând (în timp ce-şi şterge o lacrimă de la ochi): „Nu pot pleca singur, am învăţat să vadă lumea cu ochii tăi, să aud cu urechile tale...” – frumoase cuvinte pentru a exprima starea de comuniune, de frăţietate. Danil este şi el impresionat de sinceritatea spovedaniei şi a căinţei lui Andrei şi îl încurajează: „Du-te prostuţule şi pictează, dacă s-a ivit această mare ocazie. Sunt mândru de tine. Adineauri m-a înşelat diavolul şi pe mine. Du-te liniştit.” Andrei dă să-i sărute mâna părintelui său duhovnicesc, iar Kiril deschide uşa pentru a-i vesti că-şi „ia lumea-n cap”. Cu inima zdrobită şi vărsare de lacrimi diavolul a fost zdrobit. Pe toţi trei însă – pe Andrei, Danil şi Kiril - îi uneşte puterea supraomenească de a-şi cere iertare, de a restaura – uneori cu îndelungă răbdare – firea căzută a omului, de a parcurge drumul de la διάβολος (de unde şi diavol cel ce desparte) la σύμβολο (de unde şi simbol, cel ce uneşte).

Our mutual friend

Theodor se împrieteneşte pe zi ce trece cu alfabetul Braille, cu cifrele (dar mai are până să deprindă sensul abstract al numerelor), cu figurile geometrice elementare, cu disciplina unei ore de curs etc., under the supervision of his would-be teacher. După o scurtă întrevedere cu amicul OC (al cărui zel pravoslavnic îmi aminteşte – painfully enough - de propriile mele elanuri ortodoxiste de acum zece ani, când aveam sentimentul că descopăr „dreapta credinţă” şi ale cărui convingeri „fundamentaliste”, „ortodoxe”, „dogmatice” îmi provoacă – sometimes in a disturbing way, but that’s my fault – reconsiderarea terminologiei pe care o folosesc în ce priveşte duhovnicia) am cumpărat, de la un corner shop, ultimele ingrediente culinare pentru cina la care i-am avut invitaţi pe DSD. Am ajuns la porţiile noastre de spaghetti cu aubergines, corjettes, tomatoes, peppers, onion, cream, spices, Parmesan cheese atunci când se răciseră deja (fiindcă am lăsat copiii să mănânce primii, iar noi ne-am întins la vorbă), după care am savurat – la o ceaşcă de English tea - îngheţata gătită de S. D este primul meu dascăl de muzică electronică internaţională, el fiind cel care, pe când eram adolescenţi, mi i-a descoperit pe Jean Michel Jarre (pe care ne gândim să-l vedem live în concert la Bucureşti, în toamnă), Vangelis, Tomita, Pet Shop Boys, Enya. Am apucat să vizionăm cu toţii scurt-metrajul genial realizat de Cristi Mungiu în anul 2000, Zapping – uluitor la fiecare vizionare, cu atât mai mult cu cât noile generaţii pierd ireversibil contactul cu cuvântul scris (cu cărţile), datorită bombardamentului vizual (televizor, internet etc.). Ne-am amintit că astăzi (16 iulie), în timp ce stam de vorbă, se împlineau patruzeci de ani de la naşterea prietenului nostru comun (am fost toţi trei într-o neuitată excursie în Munţii Parâng, în 1988), Ovidiu Roateş – may his soul rest in peace. Ovidiu s-a despărţit de această lume (în, cred, 1993) asemenea lui Gibarian din Solyaris şi haiducului interpretat de Claudiu Bleonţ în Dreptate lanţuri, film pe care l-am vizionat împreună în primăvara lui 1985, la fostul cinema timişorean Constructorul, devenit - prin 1992 - clubul de striptease May Day. Deh, clasa muncitoare din societatea consumistă construieşte nu doar barăci şi blocuri, ci şi plăceri fierbinţi...

Wednesday, 16 July 2008

Nostos

Pios, eu? În URSS a fi credincios este un delict pentru care eşti persecutat. Dar eu cred în Dumnezeu, ca mulţi oameni în URSS, şi într-un mod mult mai puţin convenţional decât în pretinsa voastră sfântă Italie. Tocmai pentru că am fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, port în mine această capacitate de a crea. Un talent pe care eu trebuie ă-l însuţesc. Acum noi nu acordăm nicio atenţie dezvoltării sufletului. Ne înfundăm în materialitate ca muştele în miere. Ne îndopăm cu ea. Totuşi, oare progresul merge într-un sens bun? Dacă comparăm numărul victimelor Inchiziţiei cu cel al lagărelor de concentrare, s-ar spune că Inchiziţia a reprezentat o vârstă de aur. Ne place să dăm lecţii, în timp ce ne iertăm nouă înşine cele mai grave păcate...Filmul meu, Nostalghia, exprimă această sete de spiritualitate. Dar, în rusă, „nostalghia” este o boală mortală. (Andrei Tarkovski - Le Figaro-Magazine, 1984)

MY TOP TEN FILM RO ante-1989



Dilema Veche publică un sondaj de opinie în rândul criticilor de film: Vechiul nostru cinema – Ce salvăm din filmul nostru ante-1989? Găsesc – printre unele răspunsuri puerile – şi câteva mărturii sincere şi, cred eu, fair enough despre filmele acelei perioade: Cristina Corciovescu, Iulia Blaga, Valerian Sava, Cristi Puiu. Mi se pare totuşi că au fost omise în mod voit unele titluri meritorii, datorită antipatiei faţă de autorii (regizorii) cu pricina. Am rămas, dintre toate articolele parcurse, cu impresiile Iuliei Blaga:România a avut înainte de '89 vreo cinci-şase regizori importanţi, dintre care: doi au murit după ce au făcut puţine filme şi, ori s-au prăpădit în floarea vîrstei (Alexandru Tatos), ori au murit în exil, cu opera mai mult sau mai puţin în proiect, oricum nedesăvîrşită (Mircea Săucan). Doi au continuat să facă filme şi după decembrie '89, dar şi-au pierdut vîna şi n-au putut rezista schimbării de paradigmă (Mircea Daneliuc, Dan Piţa). Unul virase de mult spre regia de teatru şi abandonase definitiv filmul (Liviu Ciulei). Un altul a revenit din exil şi a descoperit avantajele coproducţiei, colaborarea cu televiziunile străine determinându-l să facă filme mai comerciale, accesibile pe micul ecran, în detrimentul filmelor de autor de altădată (Radu Gabrea). Un altul a murit şi el prematur, după ce după '90 motorul său a mers în ralanti (Mircea Veroiu). Altul a continuat să facă filme, dar nu a ajuns la nivelul de altădată, atins cu Moromeţii (Stere Gulea). Unul singur a continuat să se menţină "pe val" şi să facă, în coproducţie, filme competitive, deşi nici el nu a reuşit să egaleze valoarea Reconstituirii (Lucian Pintilie).” Sunt total de acord cu ea şi când scrie: „La o privire fugară, cinematografia română de dinainte de '89 stă în titluri, nu în autori, şi într-o hartă imaginară a ceea ce ar fi putut fi dacă... Nu există o cinematografie de autor pentru că majoritatea regizorilor sînt (dacă sînt) memorabili prin unul, două filme. (Mi-a plăcut La capătul liniei, de pildă, dar nu l-am regăsit pe Dinu Tănase în celelalte pelicule ale sale.) Marii regizori de altădată au trecut graniţa din '89 încurcîndu-se între limbaje hiperalegorice şi isterii postdecembriste. N-au reuşit să-şi găsească un nou limbaj, dacă celălalt s-a dovedit superfluu (deşi mă gîndesc că un artist adevărat ar trebui să fie egal cu sine, indiferent de epocă). Nici măcar Sergiu Nicolaescu nu mai e ce-a fost.” Vinovaţii? „Deceniile de film românesc de pînă în 1990 par azi triste şi uscate. Din sutele, miile de filme produse de casele de producţie de la Buftea nu se cerne decît extrem de puţin. Nu cred că poţi să arunci vina doar în cîrca cineaştilor, dar nici să învinuieşti cu totul sistemul.” O privire fugară asupra vârfurilor: „Mircea Săucan s-a îmbolnăvit literalmente de pe urma genezelor traumatizante ale filmelor sale şi doar emigrarea în Israel i-a permis să mai trăiască liniştit 16 ani. Sergiu Nicolaescu, cu o popularitate care depăşeşte epocile, a continuat să lege film după film şi să fie încă apreciat de mulţi spectatori ca unul dintre marii cineaşti români. Filmele sale au fost trecute pe DVD şi comercializate cu succes, în vreme ce adevăraţii cineaşti care au făcut 4-5 filme chinuite sînt în continuare de nişă. Mai grav e că există chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu Nicolaescu rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme populare, fără a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, aşa cum au fost şi spectatorii din vremea respectivă. Dar chestia cu gusturile spectatorilor e deja altă discuţie.

Care ar fi un top 50 Film RO ante-1989 personal, alcătuit din titlurile (including some guilty pleasures) pe care le păstrez încă în memoria afectivă? Iată-le, alfabetic: Actorul şi sălbaticii (Marcus), Adela (Veroiu), Apa ca un bivol negru (Piţa-Veroiu etc.), Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (Nicolaescu), Bietul Ioanide (Piţa), Casa dintre câmpuri (Tatos), Concurs (Piţa), Croaziera (Daneliuc), Cursa (Daneliuc), De ce trag clopotele, Mitică (Pintilie), De dragul tău, Anca (Nicolae), Dincolo de pod (Veroiu), Dreptate în lanţuri (Piţa), Duhul aurului (Piţa-Veroiu), Duminică la ora şase (Pintilie), Faleze de nisip (Piţa), Felix şi Otilia (Mihu), Filip cel bun (Piţa), Fructe de pădure (Tatos), Glissando (Daneliuc), Iacob (Daneliuc), Ilustrate cu flori de câmp (Blaier), Imposibila iubire (Vaeni), Întoarcerea din iad (Mărgineanu), La capătul liniei (Tănase), Lumina palidă a durerii (Mihu), Meandre (Săucan), Moara cu noroc (Iliu), Moara lui Califar (Marinescu), Moromeţii (Gulea), Nunta de piatră (Piţa-Veroiu), Ochi de urs (Gulea), O lacrimă de fată (Demian), O sută de lei (Săucan), Pas în doi (Piţa), Pădurea spânzuraţilor (Ciulei), Proba de microfon (Daneliuc), Prin cenuşa imperiului (Blaier), Răscoala (Mureşan), Rătăcire (Tatos), Reconstituirea (Pintilie), Să mori rănit din dragoste de viaţă (Veroiu), Scurtă istorie (Gopo), Secvenţe (Tatos), Semnul şarpelui (Veroiu), Sfârşitul nopţii (Veroiu), Singurătatea florilor (Constantinescu), Stop-cadru la masă (Pistiner), Tănase Scatiu (Piţa), Umbrele soarelui (Veroiu).

Top ten-ul meu Film RO ar arăta cam aşa (n-am văzut încă, din filmele cu patalama, Prea mic pentru un război atât de mare şi nici Dincolo de nisipuri, ambele de Radu Gabrea):

1. Meandre

2. O sută de lei

3. Concurs

4. Nunta de piatră

5. Moromeţii

6. Pădurea spânzuraţilor

7. Proba de microfon

8. Moara cu noroc

9. Reconstituirea

10.Pas în doi

Tuesday, 15 July 2008

Under suspicion

Exista, pe vremea partidului unic, o suspiciune generală draconică: fiecare se spiona pe fiecare, nu cumva să se strecoare „inamicul public nr.1” în cetatea „socialismului multilateral dezvoltat”. Astfel, ca „simplu cetăţean”, era strict interzis să ai relaţii cu străinii (mai ales cu „imperialiştii”), să îndrăzneşti să firimi că, de exemplu, clasa muncitoare din USA chiar trăieşte într-un fel de paradis, în comparaţie cu muncitorii din "raiul comunist". Era interzis să te apropii de graniţa de sud-vest a ţării, ca nu cumva să ai gânduri necurate şi să fugi la sârbi (sau la unguri) etc. Astăzi, când am ajuns aproape o colonie americană, asistăm la noi forme de suspiciune, de data aceasta din pricini religioase. Cultele îşi revendică, fiecare, ortodoxia infailibilă şi nu privesc cu ochi buni „spurcarea” prin amestecuri inter-confesionale. Desigur, cu excepţia ortodocşilor români „progresişti”, care - de la amvonul din Mecca lor (Catedrala Metropolitană din Timişoara) - sunt admirabil brainwashed cu ultimele decrete „ecumenice”, politically correct. Cu câteva zile în urmă, de sus de la stăpânire, Sinodul BOR dă sentinţe lipsite de echivoc, cerându-le enoriaşilor pravoslavnici să-şi vadă de parohiile lor şi să nu se mai adape de la alte culte. Asta în condiţiile în care nu prea se mai ştie care e specificul Ortodoxiei mult trâmbiţate şi mai ales unde anume se găseşte el nespurcat, autentic. De la zugrăvirea bisericilor după ultimele trenduri naturalist-romantice şi până la împodobirea lor înzorzonat-kitschoasă; de la sonorităţile cântărilor evlavioase (vai, străine de sobrietatea pasalitică rusească ori grecească) până la trecerea (cu a cui dezlegare?) la raşchetarea feţelor cuvioase din BOR şi odorizarea lor cu after shave (există destui preoţi pravoslavnici fără barbă, nu şi fără bărbi, din păcate) şi la stropirea pruncilor la botez (în locul întreitei scufundări) etc. infiltrarea elementelor de împrumut e tot mai greu de oprit. Şi tare mă tem că nici nu prea mai sunt cei care vor cu adevărat să li se opună. Chestiunea prezenţei icoanelor în spaţiile publice (şcoli, spitale etc.) ilustrează îndeaproape criza prin care trece BOR. Întrebarea care se pune – HR Patapievici a scris despre asta - e: Care icoane? Majoritatea reprezentărilor sunt jalnice, n-au nimic în comun cu frumuseţea icoanelor canonice, bizantine. Prezenţa lor în spaţiul public nu face decât să întreţină gustul pentru tot ce e dulceag, „pios”, „romantic”, de data asta cu parafa „sfinţeniei” şi, uneori, cu patalamaua „facerii de minuni” (aşa că la ce mai e nevoie de canon?).

O altă întrebare ce se pune este: cine anume – altcineva decât propria conştiinţă – poate să traseze, ca un fel de Big Brother, traiectorii de simţire şi purtare cu „neortodocşii”, liste arbitrare cu dos and don’ts, din dorinţa de „a păstra necoruptă învăţătura cea dreaptă? Cât de aproape am voie să mă situez (cu gândul, vorba sau fapta) de un „neortodox”, astfel ca să nu comit o infracţiune şi să nu încalc normele ortodoxe de conduită? Şi aici funcţionează principiul: cei de foarte sus, laţi în spate (vezi IPS NC) şi cei din zona fringe a BOR sunt cel mai puţin sancţionaţi pentru liberalism şi „erezie”.