Face 2 face

Ascult cu Theodor cântecul Dar să lupţi şi refrenul (versuri: Lucian Avramescu / muzica: Adrian Enescu) zice-aşa: „Dar să lupţi, dar să te lupţi / Să mergi mereu către ceva / Să ai un rost, să ai un ţel, să ai aprinsă steaua ta...” Theodor ascultă atent fiecare cuvânt şi întreabă: „Tata, către ce să mergi?”...Este la vârsta când se hrăneşte nu doar cu pâine, ci şi cu întrebări. Vrea să ştie ce urmează după mâine. Îi spun. Răspunsurile mele nu-l mulţumesc. Dar după poimâine? Şi tot aşa. Practic ar împinge borna curiozităţii ad infinitum. Vârsta inocenţei – la care se află el acum – nu ştie de ranchiună, de calcule, de meschinărie. Ştie doar să producă o energie sufletească şi un zâmbet ca o floare naturală, aşa cum anii maturităţii izbutesc doar arar. Pentru cei care „nu mai sunt copii, deci au murit de mult” (Brâncuşi) Călăuza tarkovskiană – remixând nişte idei din Herman Hesse (ori Thomas Mann?) - se ruga astfel: „Să devină neajutoraţi ca pruncii deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare el ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă.”

Pericopa evanghelică de azi ne aminteşte de rostul parabolei, al pildei, al apologului. „This is why I speak to them in parables, because seeing they do not see, and hearing they do not hear, nor do they understand. With them indeed is fulfilled the prophecy of Isaiah which says: 'You shall indeed hear but never understand, and you shall indeed see but never perceive. For this people's heart has grown dull, and their ears are heavy of hearing, and their eyes they have closed, lest they should perceive with their eyes, and hear with their ears, and understand with their heart, and turn for me to heal them.'” Aşadar, vederea şi auzirea...Mă întorceam azi acasă de la Mall şi în faţa mea zăresc un grup de adolescenţi în veşminte croite după anii lor rebeli şi frumoşi. Erau vreo şase (trei perechi) şi ceea ce m-a frapat la ei a fost tăcerea. Prea tăcuţi pentru vârsta lor. Imediat am observat că-şi vorbeau prin semne – erau surdo-muţi. În clipa următoare mi-am imaginat un dialog între un nevăzător şi-un surdo-mut: aproape imposibil, căci surdo-mutul nu cuvântă şi nu aude cuvintele, iar nevăzătorul nu vede. Şi totuşi, mulţi dintre aceşti differently able people (sau disabled, handicapped etc.) ajung să-şi pună problema cunoaşterii / atingerii / auzirii / vederii lui Dumnezeu într-un mod mai serios, mai autentic şi mai responsabil decât cei well equipped cu ochi şi urechi. Iată un caz demn de luat în seamă: cel plăsmuit de Majid Majidi în filmul său admirabil, The Color of Paradise (varianta în engleză a titlului original în iraniană, Rhang-e khoda), în care un copil nevăzător de 7-8 anişori îşi varsă lacrimile în faţa unui alt nevăzător (un tâmplar care a acceptat să-l ia ca ucenic pe băiat), mărturisind aceeaşi nevoie - proprie omului dintotdeauna - de a se comunica, de a sta „faţă către faţă” cu Meşterul Faur: „Our teacher says that God loves the blind more because they can't see...but I told him if it was so, He would not make us blind...so that we can't see Him. He answered, ''God is not visible. He is everywhere. You can feel Him. You see Him through your fingertips.” Now I reach out everywhere for God till the day my hands touch Him...and tell Him everything, even all the secrets in my heart.”