Pericopa evanghelică de azi ne spune că până şi demonii – nu toţi, e drept – fac teologie, adică văd în Hristos pe Fiul lui Dumnezeu. Iată, cei din trupurile demonizaţilor (cărora Hristos le porunceşte să intre în mulţimea de porci care s-a aruncat apoi în mare) se cutremură şi cer să fie exorcizaţi: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?”...A urmat o amintire din tinereţe a preotului: exorcizarea unui copil, la care a participat în anii 80, alături un duhovnic român aspru, ultra-rigorist şi cu statut de VIP în rândul enoriaşilor cucernici. Explicaţia duhovnicească a prezenţei demonilor în trupul copilului: blestemele bunicilor aruncate asupra părinţilor săi, care s-au căsătorit „de capul lor”, fără să ţină seama de împotrivirea părinţilor lor. Adică un fel de Romeo şi Julieta care au rămas împreună în viaţă, însă cu povara creşterii unui copil demonizat...Eu rămân cu lecţia de viaţă pe care a oferit-o acel copil de vreo 11-12 ani, suferind de sindromul Tourette, în documentarul de pe BBC pe care l-am urmărit cu câţiva ani în urmă. Întrebat dacă speră să scape vreodată de boala lui, băieţelul a tăcut câteva clipe şi apoi a spus, senin şi matur, că nu crede că se va putea vindeca vreodată. Era atâta împăcare cu propria-i soartă în răspunsul său, încât de atunci îmi doresc şi eu să deprind – at whatever cost – seninătatea şi maturitatea lui. Mai încolo, popa s-a referit la un tablou de Salvador Dali („Ispitirea Sfântului Anton”) şi l-a interpretat asemenea lui Steinhardt: sub puterea crucii şi a voinţei omului de a rezista ispitelor, monştrii care ne supără şi ne apar sub forma unor elefanţi giganţi, au în realitate nişte picioare filiforme. Altfel spus, dracul nu e aşa negru – o spune şi Meister Eckardt: „If you're frightened of dying and you're holding on, you'll see demons tearing your life away. If you've made your peace, then the demons are really angels, freeing you from the earth” - dacă reuşim să ne adunăm şi da-ul nostru să fie da, iar nu-ul nostru nu. (La urma urmei, tot cu puterea crucii a biruit şi Woody Allen - în Everything You Always Wanted to Know About Sex (but were afraid to ask) - sânul uriaş (din al cărui sfârc ţâşnea smântână, în loc de lapte), „evadat” din laboratorul unui Frankestein erotoman, ce făcea ravagii strivind pe oricine-i ieşea în cale.) Concluzia a fost up şi de bun simţ: ar fi mai bine – spunea popa – să nu îl mai invocăm atâta pe „nefârtate” (cu sutele-i de sinonime populare), ci să ne îndemnăm a-L pomeni, mai degrabă, pe Cel la Care – zice Eclezisatul - se va întoarce sufletul nostru după ce iese din trup. Uşor de zis, greu de făcut: mindset-ul majorităţii oamenilor – cu sau fără uniforme - îl au în program pe Aghiuţă, că-i mai cu appeal. Seara am fost la concertul lui Jose Carreras (invitaţi: sopranele Sabina Puértolas şi Alexandra Coman, dirijorul David Giménez şi Orchestra Filarmonicii Banatul). Scena, scaunele şi instalaţia de sunet au fost aduse din Ungaria. Aproape 7000 de spectatori s-au bucurat de ocazia rară (unică, poate) de a-l vedea şi auzi pe marele tenor la Timişoara. În deschiderea părţii a doua a concertului, primarul Timişoarei i-a dat lui Carreras o medalie de argint cu efigia urbei, iar câţiva cavaleri, conţi şi contese în costum de beardless Santa Clause l-au decorat şi ei pe vestitul tenor, prin purtătorul lor de cuvânt – un pletos (fost/actual rocker) ce vorbea englezeşte cu emfază şi mi-a amintit – involuntar – de un confrate de-al său: Florian Pittiş – may his soul rest in peace.
No comments:
Post a Comment