Seara, conferinţa lui Ion Minoiu & Constantin Secară cu tema „Cânt psaltic şi bizantin”. Documentat, ca şi anul trecut, Ion Minoiu ne-a invitat într-o călătorie personală în lumea sunetelor, imaginilor şi cuvintelor ce alcătuiesc cadrul liturgic. Dorin Berian şi alţi trei psalţi i-au ţinut – la propriu – isonul în câteva rânduri, atunci când a dorit să exemplifice câte o idee. Am aflat astfel că isonul din cântul psaltic este echivalentul sonor al foiţei de aur din icoana bizantină.
Citeam deunăzi, în Amintiri dintr-o călătorie de Calistrat Hogaş, despre felul în care Nicolae Grigorescu „a căutat să localizeze în biserica Răsăritului pictura strălucită a şcoalelor Apusului”. De ce îl venerează Hogaş pe Grigorescu? Pentru că „numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuşi destul de măreţele figur biblice, sub regimul blând al artei moderne”, iar „sub penelul acestui genial pictor, dispar ca prin minune toate formele ascuţite şi osoase ale chipurilor ruseşti care împodobesc zidurile tuturor celorlalte mănăstiri”. În fine, „formele rotunde şi dulci ale şcoalei profane ştiu aicea să îmbrace aşa bine austerele oseminte ale ortodoxiei!...” În seara aceasta şi în acelaşi ton polemic, Minoiu şi Secară s-au referit la doi iluştri gânditori şi intelectuali ortodocşi (unul român: poetul Mihai Eminescu şi altul grec, nu i-am reţinut numele) care n-au înţeles nici ei nimic din semnificaţia programului iconografic răsăritean, lăudând pictura religioasă ori profană din Apus pentru trăsăturile ei naturalist-realiste.
Conferinţa lui Ion Minoiu este - în condiţiile în care cântul autentic bizantin şi reprezentările autentic ortodoxe reprezintă excepţia fericită – un strop de apă limpede într-un ocean tulbure. Totodată, oameni ca el sunt temeiul care ne îndeamnă să nădăjduim că nu e totul pierdut (cum gândesc şi doresc iconoclaştii dintotdeauna), că merită să căutăm şi mai ales să trăim acea frumuseţe litrugică tot mai rară...
