Dangerous Liaisons

Vizionarea Legăturilor primejdioase / Dangerous Liaisons (Stephen Frears, 1988) e asemenea fumatului. Ca-n sintagma de pe pachetele de ţigări („fumatul dăunează grav organismului”), ştii ce te aşteaptă, iar cel ce vrea să încerce pe pielea lui, n-are decât...Cu ce-am rămas? Poate cu finalul căutat, moralizator, plin de învăţăminte pentru copiii care au ascultat cuminţi povestea la gura sobei. Că într-adevăr, cam dogorea ecranul de atâtea încinse birouri cu destinaţii multiple, de atâtea fete mari în călduri, de femei coapte şi bine rumenite prin pârjoleli târzii, desţelenite după nesfârşite intrigi. Sigur, filmul nu e static, personajele schimbă impresii, autorii preferaţi şi asistăm chiar la o spovedanie de tip Stavroghin. Ce-i drept, fără profunzimea aceleia („Îmi vine să intru în pământ de ruşine” – spunea personajul dostoievskian), dar cu un cuvânt de învăţătură gen „aviz amatorilor”. Totuşi, n-am înţeles prea bine dacă vicontele (sau ce hram purta) muribund o acuza numai pe marchiza intrigantă şi cinică, sau pe însăşi legiunea de demoni din ea, care o făcea pesemne să afirme că „ruşinea e ca şi durerea: o simţi o singură dată în viaţă”. Şi iar ne învecinăm cu Părinţii, cu Dostoievski, cu Tarkovski. Nu spunea Kris Kelvin, în Solyaris, că „ruşinea e sentimentul care va mântui omenirea”? Iată că marchiza noastră (care între timp şi-a dat jos masca rimelată de pe chip) este cam încolţită de ruşine. Deci, contrar prinţipiilor dumisale, recidivează. Nu-i rău. Păcat că Binele (sentimentul – vai, atât de greu de aflat – de căinţă de la final) stă la umbra Răului (nesfârşite scene de alcov ce par desprinse, trunchiat, dintr-un film destinat adulţilor - ce-i drept, dintr-unul de luxe).

Oricum, pentru cine are ochi de văzut, morala e limpede: viaţa e doar una şi e păcat de Dumnezeu să nu o trăieşti aşa cum ai fost chemat să o trăieşti, să te laşi manipulat de iţele încurcate ale marchizelor. Tot acolo ajungem: omul înţelege (lucky strike sau, în tălmăcire românească, lovitură norocoasă - de unde, poate, şi acel autohton „Bată-te norocul”) că e în criză de timp abia mult prea târziu...Dă, Doamne, viconţilor şi Stavroghinilor mintea de pe urmă şi lovituri norocoase la timp.

Une femme douce

Am citit cândva - într-o carte a unui monah contemporan care a murit acum căţiva ani - o istorisire cu mult tâlc intitulată Viaţă de familie. Se povesteşte acolo despre următoarea situaţie: un bărbat însurat, cu copii, era foarte desfrânat. Un neispravit. Cu toate acestea, soţia lui - une vraie femme douce - ascundea faţă de copii toate faptele ruşinoase şi urâte ale tatălui lor. Când venea târziu acasă (după ce petrecea cu ibovnicele lui) ea le spunea copiilor că tatăl lor lucrează din greu pentru ei, că de aceea întârzie. Dar zburdălniciile lui mergeau până într-acolo încât ajunsese să aducă acasă, în chiar patul conjugal, femeile cu care se distra. Mama le spunea atunci că acele femei sunt prietenele ei. Cum mamă, ai tu atâtea prietene? Da, le răspundea, le cunoşteam înainte de a-l fi întâlnit pe tatăl vostru. Într-o bună zi bărbatul acesta s-a îmbolnăvit grav, încât a zăcut la pat vreme multă. Nici una din femeile cu care trăia nu l-a mai căutat. Îl îngrijea doar soţia lui care – greu de crezut cu mintea noastră căzută - nici atunci nu i-a reproşat nimic, nu i-a scos ochii cu veninul pe care o altă femeie l-ar fi adunat în ea în tot acel timp în care fusese înşelată cu atăta neruşinare. Tăcerea ei şi smerenia cu care îl îngrijea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, firescul dragostei ei l-a mişcat pe omul nostru care, după ce s-a făcut bine, a mai trăit puţin – dar cu totul altfel – şi şi-a dat obştescul sfărşit.

Cu adevărat această istorisire ilustrează învăţătura biblică: „O femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios.” şi încă: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul”.

It takes all sorts to make a world

Am ascultat azi, în Ajun de Crăciun, Oratoriul Bizantin Naşterea Domnului, de Paul Constantinescu...Tocmai mă gândeam că Praznicul Crăciunului este un prilej bun de dat delete la toate urâţeniile, minciunile şi strâmbătăţile adunate în biata noastră conştiinţă, când sună la uşă două „evangheliste” necunoscute, aflate „în misiune”, ce voiau să discute cu noi „chestiuni pozitive din Biblie”...De fapt, în chiar mijlocul ispitelor (provocărilor) trebuie să activăm serviciul delete, nu atunci când totul pare liniştit, fără probleme. Englezii au dreptate: it takes all sorts to make a world. Sau, mai pe româneşte: mare-i grădina Domnului. Viaţa nu e altceva decât deprinderea noastră cu această „mare grădină” care adesea e pestriţă, contradictorie, înnebunitoare. Ea este decorul (background-ul) petrecerii noastre pe pământ. Până una-alta, trebuie să învăţăm să luăm binele din rău – mai sunt atâtea surse de bucurie rămase, chiar dacă, vorba poetului, „puţine mai sunt pe pământ lucruri sfinte”. Alchimia iubirii ne învaţă că exerciţiul deosebirii duhurilor e absolut necesar menţinerii noastre în formă. Abandonarea lui ne sluţeşte şi ne deformează, ne transformă în monştri şi ne dezumanizează.