Înstrăinarea de „gura lumii” (care azi de ridică-n slăvi, mâine de face albie de porci) este şi ea o formă de coolness. Se spune că un avvă şi-ar fi trimis ucenicul într-un cimitir să strige morţilor din morminte ce îi vine la gură. După ce şi-a făcut ascultarea, acesta vine la învăţătorul său şi raportează îndeplinirea misiunii. „Acum du-te-napoi şi laudă-i cu vorbe măgulitoare pe cei ce odihnesc în sicrie.” O face şi pe asta. Se întoarce bucuros că şi-a isprăvit treaba. „Ia zi: ce ţi-au răspuns morţii când i-ai ponegrit?” „Nimic, părinte.” spuse neofitul. „Dar când le-ai adresat cuvinte frumoase?” „Tot nimic.” „Ei vezi, concluzionează gheronul, aşa trebuie să fim şi noi, cei de mai facem încă umbră pământului: nici să ne mâniem când suntem împroşcaţi cu sudalme, nici să ne împăunăm când cineva ne laudă meritele.” … Şi totuşi, ce mult ajută o vorba bună, încurajarea, semnele de recunoştinţă pe care se întâmplă să le primim. Într-un fel, aceste forme de recunoştinţă, de atestare a binelui şi frumosului au împins lumea înainte. (În cazul în care credem că lumea a făcut şi paşi înainte.) Ea, recunoaşterea meritelor, a contribuit la cristalizarea unor tradiţii, a unei continuităţi, a unei rânduieli, a unui „sistem” în societate.
Nu este bine, desigur, să fim într-atât de creduli încât să ne topim la fiecare vorbă bună ce ne este adresată (mai ales atunci când flerul ne şopteşte: he / she is being so kind…why?), dar poate că nici parcimonia sau indiferenţa cu care răsplătim strădania semenilor nu e de dorit. Pentru că am ajunge într-o stare de fapt în care, dacă faci ceva bun, nu se-ntâmplă nimic; dacă faci ceva prost, nu se-ntâmplă nimic; dacă nu faci nimic, nu se-ntâmplă nimic. Este un semn de fariseism împins la extrem să aştepţi numai şi numai laude pentru ceea ce faci, dar cred e la fel de ciudat să ai pretenţia să cauţi numai şi numai persecuţie şi golgote fiindcă, nu-i aşa, în sânge de martir se căleşte firea omului… Până la urmă tot la happy medium ajungem.
