Şpriţ de vară

Inspiraţie „de împrumut”

Îmi amintesc de vara lui 1988 sau 1989, nu mai ştiu. În amândouă am fost la Costineşti – pe atunci locaţia singurului festival de film din România. Unde, evident, participau numai filme româneşti. Mergeam ziua la plajă, iar alături se întâmpla să fie câte un VIP. Aşa l-am cunoscut pe acel critic literar împreună cu soţia sa. Peste ani aveam să aflu că respectivul a ajuns la conducerea unei celebre reviste licenţioase.

Comentăm noi filmele din concurs, actori, regizori etc. când acest viitor Larry Flynt de Dâmboviţa, zice că orice poate fi luat în zeflemea, absolut orice. În absenţa oricărei educaţii religioase, parcă simţeam cumva - în ceea ce numeam „firea lucrurilor” - că nu chiar orice poate şi trebuie să fie subiect de băşcălie. L-am întrebat apoi dacă i se pare că poţi încerca să iei în răspăr până Călăuza lui Tarkovski. „De ce nu? Orice .” – a venit, prompt, răspunsul lui...

Chiar aşa: care să fie harul ce nu poate (nu trebuie) luat în derâdere şi înfruntat? Să fie acel har însăşi „comoara de mare preţ” pe care suntem chemaţi s-o desluşim din mormanul de imitaţii înşelătoare care – de la „căderea omului”, când vicleşugul a pătruns printre oameni - inundă lumea? Va fi fiind el chiar acel „ideal vechi” (Biserica) fără de care omul nu poate trăi şi despre care Tarkovski – într-un moment de amară cugetare - spunea că s-a prăbuşit? (Dar pe care, în Stalker / Călăuza l-a reconstruit sub forma acelei „zone” în ruină, unde se îndeplineşte „cea mai tainică şi chinuitoare dorinţă a omului”, atunci şi numai atunci când omul o doreşte „cu inima curată”.)

Întrebarea persistă peste ani şi este, poate, una din acele întrebări esenţiale pentru omul care caută adevărul, frumosul, binele. Amicul meu de taifas estival avea, de fapt, dreptate. Poţi încerca să imiţi şi să batjocoreşti orice. Nu există nicio instanţă care să te oprească – atunci când eşti hotărât pus pe cârcoteală - dacă propria-ţi conştiinţă nu-ţi şopteşte (cum ştie numai ea) că pe lume sunt şi lucruri pe care nu se cade a le săvârşi nici măcar dacă nu te vede nimeni. Prin urmare, inspiraţia (sau sfinţenia) nu poate fi nicicând socotită obiect „de împrumut”. La fel şi harul tainic, acela care dă viaţă şi sens unei existenţe, unei opere de artă, unei civilizaţii.