Cu mască, fără mască

Formidabilă înţelepciunea populară! Cum s-au gândit străbunii noştri bănăţeni să-i numească măşcioni pe înlocuitorii de părinţi…Oarecum implicit, sensul acestei denumiri pare a fi acesta: doar părintele natural se poartă firesc, fără mască; doar lui îi pasă de soarta copilului / copiilor săi, de soarta soţului / soţiei, de familie. Aşa ar trebui să se întâmple. Însă dacă ar fi fost / ar fi aşa, n-am mai fi avut artă, n-am mai fi avut muzică, n-am mai fi avut rânduiala care ne învaţă să deprindem a ne mărturisi şi a ne întâlni – în chip tainic, nevăzut (cu „ochii trupeşti”) cu „părintele luminilor”. Cel / cea care ţine locul unui părinte poartă adesea o mască (sau un număr necunoscut de măşti). Sigur, intervine oboseala, nervii se tocesc, toleranţa (îngăduinţa, de fapt) scade vertiginos. Sfatul duhovnicilor de a nu-i dispreţui / urî pe măşcioni (dacă este – şi este – cu neputinţă, omeneşte, a-i îngădui aşa cum sunt: mascaţi) e cât se poate de folositor. Biserica oferă de veacuri un instrumentar adesea ignorat: pomenirea lor (mai ales a lor) în rugăciune.

Într-unul din, poate, cele mai reuşite comedii (ca de obicei, pe teme grave) scrise, regizate şi jucate de Woody Allen (Deconstructing Harry, un remix pe teme din Fragii sălbatici de Ingmar Bergman), celebrul personaj comentează ironic zelul evreilor practicanţi şi se întreabă retoric: „Wouldn't it be a better world if not every group thought they had a direct line to God?”. Apoi adaugă: „They're clubs. They're exclusionary. They foster the concept of the other so you know who to hate...” Ce frumos sună - revoluţionar, progresist, post-modern!... La cine se referă, cine sunt ei? După mintea lui, ei („the other”) reprezintă oricine se proclamă altcum decât liber cugetător, oricine îndrăzneşte s­ă-şi revendice o tradiţie – coruptă şi mincinoasă, fiindcă „tradiţia este iluzia veşniciei”. Dar dacă Allen şi allenienii pierd din vedere lucrul cel mai important? Dacă ei, cei care sunt diferiţi („clubarii”, „nefârtaţii”, cei care ne pun răbdarea la încercare etc.), sunt tocmai cei pe care se cuvine să-i îngăduim, nicidecum să-i urâm? Dacă afirmarea identităţii lor este necesară tocmai în vederea stabilirii cât mai exacte a „obiectivului” nostru? Iar „obiectivul” este cel formulat în ritmuri pop şi de un rebel ca John Lennon (care a spus cu mândrie că trupa lui, The Beatles, a ajuns mai celebră ca Iisus Hristos): All you need is love. Se va fi referit el oare la dragostea şi respectul în sens paulin, la „iubirea ziditoare”, nu semeaţă şi care „caută la ale sale”?

Existenţa măşcionilor nu e o achiziţie a ultimilor ani. Dar dacă mai există o variantă în afara dispreţului, cu asupra de măsură îndreptat faţă de ipocriţi, faţă de trădători, faţă de Cainii de ieri şi de azi? Poate că ei există (pe pământ şi chiar în vieţile noastre) tocmai ca să deprindem noi îngăduinţa şi dragostea, ca să biruim noi întunericul iubirii de sine şi să ajungem la iubirea din Epistola paulină către Corinteni, aceea care „îndelung rabdă” şi „este binevoitoare”, care „nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte”, „nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul”, „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr”, care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” şi „nu cade niciodată”.

Ne tirez pas sur le poète !

Ce actual este strigătul lui Andrei Rubliov (personajul creat de Tarkovski, Andrei Koncealovski şi jucat de Anatoli Soloniţân, căci despre iconarul rus ca „persoană istorică” prea puţine se ştiu): „Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!” Este, de fapt, strigătul oricărui artist şi iubitor de frumos nevoit să suporte efectul procustian aplicat fie de o ideologie ostilă, fie de moraliştii de serviciu (care-s întotdeauna băieţi harnici, lucrează-n trei schimburi, inclusiv în week-end). Bătălia cu poezia, cu frumosul e pe cale să fie pierdută. Câştigă produsele de tip fast nu doar în restaurante, ci şi în atelierele ce produc hrană pentru suflet. Viitorul, aşa cum se întrevede acum (dar cine poate şti?) nu este nici el blând şi îngăduitor pentru „căutătorul de absolut” (Al. Philippide), „cel născut pentru a răscumpăra lumea şi omul de realitate” (Suarès), pentru „mânuitorul cuvintelor care le scoate din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie” (Lucian Blaga), şi cel care, singur, „priveşte realitatea până la graniţele desăvârşirii” (Ducici): poetul.

Tot mai puţin se scrie şi se vorbeşte despre poeţi şi poezie. Despre poezia unei muzici sau a unui tablou, despre poezia unui film. Omenirea devine iremediabil prozaică. Adulează (când nu se refugiază în felurite distracţii) „feliile de viaţă” şi reprezentările „veridice” ale realităţii. Căutăm nu icoana (în sensul nobil dat de pictorul bizantin ce dispărea înapoia Tradiţiei pe care o lăsa să cuvânteze), ci fotografia (chiar şi în reprezentările religioase), uitând că nici chiar fotografia nu este „realitate” (sau „copie a realităţii”), ci – atunci când ascunde-un joc secund şi-o taină - realitate transfigurată, sublimată. Amicul D.V., artist plastic, îmi mărturisea cu tristeţe că metafora nu mai se poartă de multişor prin simeze. Se preferă imagini fruste, „minimaliste”, arta abstractă, colajele. Se răspândeşte, cu o viteză ameţitoare, duhul „vremurilor noi”: autodistructiv, zeflemitor sau flegmatic. Cu aproape un secol în urmă, Aldoux Huxley scria: „Nimic nu egalează arta modernă, când e vorba de a steriliza viaţa.” Între timp, modernismul (care pare acum o „epocă de aur” definitiv apusă) şi-a trăit veacul şi iată-ne acum în plin post-modernism. Şi de atâta „pluralism” nu mai suntem în stare să discernem, să recunoaştem „semnele împărăţiei lăuntrice” (necontaminate de truisme) şi chemarea spre desluşirea ei adresată de aceşti „frumoşi nebuni” – pe cale de dispariţie - ai marilor sau mai micilor oraşe. Dar poate că mereu a fost şi va fi aşa. Tensiunea între poezie şi proză, între metaforă şi ilustraţie nicicând n-a fost lămurită.

Pe de altă parte, nu ştiu de ce înclin să cred că predispoziţia spre poezie necesită o prealabilă pregătire sufletească, un neobosit proces de întreţinere a dorului de viaţă, a bucuriei de a trăi printre oameni, laolaltă cu oamenii. Atunci când flacăra iubirii de viaţă abia mai pâlpâie e foarte greu să mai primeşti mesajul poeziei. Pe de altă parte, secretul de a rămâne forever young şi cu aceeaşi prospeţime de a descoperi lumea şi de a te descoperi pe tine în ea, e de nepătruns. Până la proba contrarie, fiecare din noi îl cunoaştem şi îl stăpânim…