Lacrymosa

Ei, da. Şi a fost D day: reîntâlnirea cu Adrian Enescu, care mai stă în Timişoara încă o zi jumate. De dimineaţă, două ore la ET cu elevii de clasa a zecea. Felul în care am ajuns să lucrez (în al doilea an) cu ei este reassuring. Am început, de fapt, să lucrez altfel şi cu elevii de a noua. Am trecut pe la Ursus Brewries, apoi pe la Mall. La Cărtureşti i-am întâlnit pe cei doi librari melomani şi am vorbit despre recitalul lui Doru Roman, despre venirea la Timişoara a lui Adrian Enescu. Apoi (pe la 2.30 p.m.) Codruţa ne-a dus cu maşina la aeroport să-l aşteptăm pe A.E. Am petrecut în continuare după-amiaza cu el, la filarmonică unde Doru Roman repeta deja cu Zoli Toth (invitat şi el în concert ca şi co-percuţionist, cunoscut publicului tânăr din prestaţia sa la trupa Sistem). În fugă am apucat să savurăm un expresso, la Casa cu flori. Şi, un ceas mai târziu, am mers împreună – for his lunch – la Veneţia (un snack bar decent).
Seara, la 7, o sală plină la balcon, iar jos (aproape) jumătate (prezenţă masivă, dacă ne gândim că la Bucureşti – potrivit spuselor lui Ionuţ Ştefănescu - publicul nu prea gustă muzica contemporană) a fost alături de Doru Roman (& Zoli Toth - ingenios cal troian chemarea lui) în călătoria lor muzicală prin lumea muzicii contemporane, experimentale. Prima piesă a recitalului-eveniment (percuţie şi mediu electro-acustic): Lacrymosa, de Adrian Enescu. Stranie împletire de sonorităţi care, aşa cum observa în prezentarea sa Ionuţ Ştefănescu (prezent şi el în sală, în dublă calitate: de compozitor al uneia din piesele incluse în program şi ca entertainer), aduc „la zi” mesajul mozartian din Requiem. Iar lui Doru Roman îi dau dureri de cap (a turn of phrase) atunci când trebuie să le dea viaţă. Nu degeaba îmi mărturisea percuţionistul (nu mai departe de marţea trecută) că interpretarea Lacrymosei îl solicită foarte, astfel că a ales s-o cânte prima, „că altfel n-o mai scoate la capăt”. Azi la repetiţii, Doru povestea că pianistul Sorin Petrescu (solist şi el în Trio Contraste) i-ar fi spus, văzând cât de mult timp petrece studiind piesa, că nu l-a mai văzut niciodată să exerseze atâta pentru vreun concert. Două „forţe” dialoghează în Lacrymosa (pe de-o parte, „forţa brută”: ritmul tobelor din pânza electronică încărcată de gravitate din fundal; pe de alta, „forţa spiritualizată”: simfonia sunetelor cristaline de xilofon) până la apoteoza sonoră din finalul părţii a treia. Oare cum ar arăta Lacrymosa în straie simfonice 100% - aşa cum o prefigurează deja Doru Roman? Fără îndoială că – interpretată cu dăruire – nu ar avea cum să arate rău. Au contraire.
Lucrarea lui Ionuţ Ştefănescu (MAMBOlero) – cu citate din Bolero de Ravel - se doreşte un fel de odă închinată (cu aportul actorului şi percuţionistului Doru Roman) energiilor creatoare ale artistului percuţionist, „cel mai singur”, cel „îndepărtat de flaut” şi „pus să bată la tobă” cu mâinile-beţe ale lui Venus din Milo.
Geyzer-ul Doinei Rotaru m-a dus – involuntar - cu gândul la Antarctica lui Vangelis: aceleaşi sunete reci, „metalice” de clopote, vibrafon cu arcuş, cinel, gonguri etc. (suprapuse peste sunete de instrumente de percuţie tradiţionale) în care se simt topite – pe o stranie pânză de sunete electronice - energii şi ritmuri.
Venice-Rio, piesa lui Sorin Lerescu (însoţită de o un slide show din care – datorită unei defecţiuni tehnice - lipsea finalul) recompunea - cu acest material superabstract, care este limbajul muzicii – atmosfera carnavalurilor din Veneţia şi Rio.
În fine, Il giardino delle strutture – pentru două percuţii şi bandă, de Aurel Stroe, a fost o adevărată „ritmodie”, o beţie a sunetelor de tobă, contrapunctate de sunete delicate de xilofon. La un moment dat, Zoli Toth a folosit un butoi (e doar brandul trupei lui, nu?) şi l-a lovit – ca pe tobe – fără milă şi cu duşmănie. Intrarea sa în scenă a fost regizată: s-a dus glonţ la o tobă şi a simulat lovirea ei (mimând playback-ul), astfel că, apostrofat de Doru Roman, a ameninţat furios că pleacă, spunând că el de 18 ani face playback fiindcă asta place publicului. O fată din stal chiar a fost întrebată dacă-i place şi a răspuns pozitiv. Preţ de aproape un minut am fost păcălit (crezusem că Zoli chiar face nazuri) apoi mi-am amintit că de la o vreme se poartă astfel de înscenări la Filarmonica Banatul. Zoli a fost emoţionat (e doar din Timişoara) şi a mulţumit mamei, profesorilor, onoratului public etc. Se simte deja vedetă. Oricum, s-a descurcat – zic eu, profanul – onorabil, alături de Doru Roman. Ca bis, cei doi au cântat din câte o pungă de...Fornetti pe care le-au spart simultan la sfârşit.
Theodor nu a dormit la grădiniţă, astfel că - în ciuda decibelilor - a adormit la ultima piesă. Au stat pe lângă noi: mama, Sergiu & Tabita, Oana, Maronel şi Lavinia, Adina cu Răducu & Sile, Izabela, dl. Lucian Ionică, Ionuţ Mareş, Victor Sacalîş, d-nii Sorin & Adriana Dogariu. Pe ici, pe colo a mai sunat câte un mobil necomutat pe silence. Unii spectatori – nedeprinşi cu limbajul muzicii contemporane – au plecat. Ceea ce contează e ca aceste manifestări să continue la Timişoara. Publicul timişorean, under formation, aşteaptă repertorii de noi şi noi experimente muzicale.

Noi în anul 2000

Oscar Wilde spune: There is no sin apart from stupidity. Nicolae Steinhardt îşi dă mâna cu autorul lui Dorian Gray când situează prostia în capul listei de şapte păcate capitale (alături de: recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut; fanatism, invidie; trufia neroadă; turnătoria; răutatea gratuită), la care a adăugat şi pe al optulea: dragostea cu sila. De ce îl mai iubesc pe Steinhardt? Pentru următoarele: Nu cred că Arta se împotriveşte religiei. Nu împărtăşesc părerea clericilor care osândesc arta sau o privesc cu suspiciune. Arta (Blaga zice: cultura) e calea noastră spre cunoaşterea lui Dumnezeu cel neapropiat (Blaga zice: ascuns). Arta e mai degrabă un dar decât o conjuraţie a zeilor. Sau, dacă-i vorba aşa, e mai degrabă o conjuraţie a oamenilor. Repet ce am spus în repetate rânduri: arta este nostalgia lui Dumnezeu, dorul de Dumnezeu (Kandinsky). Tot Steinhardt (şi tot în cartea celor 365 de răspunsuri adunate de Zaharia Sângeorzdan) povesteşte despre cum îşi imagina anul 2000? Groaznic. Ca triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamental. Şările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea poparelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate. Un coşmar de pe acum în curs de înfăptuire. Dar despre cum se înnoieşte limba română azi? Prin împrumuturi – vai, vai – de la limbajul ţigănesc, şmecheresc, bişniţar, videocasetar, gestionar, totul cu iz de peiorizare, pângărire, corupţie şi sărăcie lucie (limbaj de oropsiţi). Ce anume îl făcea fericit pe Nicolae Steinhardt în ultimii ani de viaţă? a) Câte-o vorbă bună spusă mie spontan. b) Ne-boala. c) Amintirea clipelor fericite de-altădată (Anti-Dante). d) De la Cioran citire: răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi. e) Rarele clipe de credinţă totală, fierbinte. f) Clipele de civism absolut, conform dublei devize: curva asta de lume, curul ăsta de trup. Ce ar spune astăzi Socrate într-o piaţă de la noi? Sau în faţa lui Heidegger? Sau a lui Cioran? Lui Cioran i-ar spune: De ce vorbeşti atât de urât despre Dumnezeul tău, despre nobilul Iisus din Nazareth? Lui Heidegger: Ai avut noroc, puteai s-o păţeşti ca mine. În piaţă: Prieteni, cetăţeni, vă pun patru întrebări: de ce minţiţi aşa uşor? de ce aplaudaţi atât de frenetic? de ce aplicaţi cu atâta zel dispoziţii şi legi pe care desigur le consideraţi nedrepte? de ce, de ce oare, pentru numele lui Zeus, vă denunţaţi atât de sârguincios unii pe alţii?