Noi în anul 2000

Oscar Wilde spune: There is no sin apart from stupidity. Nicolae Steinhardt îşi dă mâna cu autorul lui Dorian Gray când situează prostia în capul listei de şapte păcate capitale (alături de: recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut; fanatism, invidie; trufia neroadă; turnătoria; răutatea gratuită), la care a adăugat şi pe al optulea: dragostea cu sila. De ce îl mai iubesc pe Steinhardt? Pentru următoarele: Nu cred că Arta se împotriveşte religiei. Nu împărtăşesc părerea clericilor care osândesc arta sau o privesc cu suspiciune. Arta (Blaga zice: cultura) e calea noastră spre cunoaşterea lui Dumnezeu cel neapropiat (Blaga zice: ascuns). Arta e mai degrabă un dar decât o conjuraţie a zeilor. Sau, dacă-i vorba aşa, e mai degrabă o conjuraţie a oamenilor. Repet ce am spus în repetate rânduri: arta este nostalgia lui Dumnezeu, dorul de Dumnezeu (Kandinsky). Tot Steinhardt (şi tot în cartea celor 365 de răspunsuri adunate de Zaharia Sângeorzdan) povesteşte despre cum îşi imagina anul 2000? Groaznic. Ca triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamental. Şările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea poparelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate. Un coşmar de pe acum în curs de înfăptuire. Dar despre cum se înnoieşte limba română azi? Prin împrumuturi – vai, vai – de la limbajul ţigănesc, şmecheresc, bişniţar, videocasetar, gestionar, totul cu iz de peiorizare, pângărire, corupţie şi sărăcie lucie (limbaj de oropsiţi). Ce anume îl făcea fericit pe Nicolae Steinhardt în ultimii ani de viaţă? a) Câte-o vorbă bună spusă mie spontan. b) Ne-boala. c) Amintirea clipelor fericite de-altădată (Anti-Dante). d) De la Cioran citire: răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi. e) Rarele clipe de credinţă totală, fierbinte. f) Clipele de civism absolut, conform dublei devize: curva asta de lume, curul ăsta de trup. Ce ar spune astăzi Socrate într-o piaţă de la noi? Sau în faţa lui Heidegger? Sau a lui Cioran? Lui Cioran i-ar spune: De ce vorbeşti atât de urât despre Dumnezeul tău, despre nobilul Iisus din Nazareth? Lui Heidegger: Ai avut noroc, puteai s-o păţeşti ca mine. În piaţă: Prieteni, cetăţeni, vă pun patru întrebări: de ce minţiţi aşa uşor? de ce aplaudaţi atât de frenetic? de ce aplicaţi cu atâta zel dispoziţii şi legi pe care desigur le consideraţi nedrepte? de ce, de ce oare, pentru numele lui Zeus, vă denunţaţi atât de sârguincios unii pe alţii?