Squeamish

De dimineaţa am fost să-mi fac analizele de sănătate – aşa cum prevede programul naţional de îmbunătăţire, vezi doamne, a sănătăţii populaţiei. Trebuia să fac asta mai de mult, însă mi-am rătăcit formularul tipizat (pe care era scrisă şi trimiterea de la medicul de familie) până când, într-una din zilele trecute, l-am găsit întâmplător. Am ales un laborator privat şi bine utilat. La recepţie – ca de fiecare dată când merg acolo – difuzoarele emanau armonii preclasice (în special Vivaldi). În câteva minute aveam să mă aflu într-una din săli, cu o seringă în antebraţ. La sfârşit a trebuit să apăs pe plasturele aplicat pe înţepătură. Cu toate astea, a curs ceva sânge şi, alb la faţă, m-am apropiat din nou de recepţie să rog asistenta să-mi dea un pahar cu apă. M-a îndrumat spre o altă sală (nu era multă lume azi – era chiar pustiu), unde o doctoriţă (sau a nurse) mi-a pregătit un scaun extensibil, mi-a schimbat palsturele şi mi-a dat să beau apă, rugându-mă să mai stau câteva minute până îmi revin. N-am stat. Una din asistente a glumit, zicându-mi că poate ar fi bine să-mi lipească de mână o foaie pe care să scrie: „Tocmai i s-a recoltat sânge”, în caz că leşin pe stradă. Adevărul e că nu-mi place deloc senzaţia să am în venă un ac. Rezultatul a venit repede: se pare că sunt OK. Mai puţin trigliceridele (159 în loc de 150 în medie) şi eozinofilele - care sunt de două ori mai multe datorită alergiei (rinitei?) mele. Cu câteva zile în urmă, dintr-odată m-a pleznit alergia (strănuturi, guturai etc.), dar a ţinut doar câteva ore. Anul trecut abia prin august a erupt.

După-amiaza am fost cu Theodor la doctoriţa oftalmolog să-i măsoare tensiunea intraoculară. E – spune ea – în limite normale. Theodor a fost docil şi a lăsat-o să-i pună picături în ochi. Ne-a spus că şansa lui va fi ca descoperirile despre care se vorbeşte acum (implanturile de microchips pentru transmiterea senzaţiilor vizuale) să fie accesibile în viitor, iar Theodor să beneficieze de ele. Apoi am mers spre Adina, Sile & Răducu. Pe drum am făcut un popas la o cofetărie (de unde mi-am luat două merdenele cu brânză, iar Raluca şi Theodor au servit nişte prăjituri) şi în două parcuri de joacă pentru copii. Am petrecut a quiet & pleasant evening cu ei trei. Papanaşii delicioşi gătiţi de Adina au fost savuraţi de noi toţi, iar Theodor a vrut şi supliment. La întoarcere, pe când Sile ne-a condus cu maşina acasă, Theodor dixit: „Mama, nu-i aşa că nu se poate fără Paşti?”

După noi, potopul

Radu Muntean (Furia, Hârtia era albastră, Boogie) despre noul val (generaţia Puiu, Mungiu, Porumboiu, Nemescu) din filmul românesc: „Nu ştiu ce să spun. Ar trebui să existe un prim val, ca să vorbim acum de unul nou, iar eu nu am cunoştinţă de aşa ceva în cinematografia noastră. Eu am mai spus-o, suntem câţiva cineaşti care încercăm să facem un cinema onest, eliberat de limbajul încărcat şi desuet asociat până nu de mult cu sintagma de „film românesc“. Câţi dintre noi vor confirma în următorii ani, rămâne de văzut. Important e că până acum nu am dezamăgit la al doilea şi, cred eu, nici la al treilea film.” Nu ştie ce să spună, dar le spune, le spune. Şi – culmea – are cui. La cât de neinformat este publicul (relativ) tânăr – căruia aceste filme se adresează în principal – nu e greu să fie şi crezut. Altfel spus, cinematografia românească de până la momentul 2000 n-a existat, au inventat-o ei ex nihilo. Iar dacă totuşi a existat, ceea ce a fost cândva e cuprins de Muntean în sintagma: limbajul încărcat şi desuet. Ei şi numai ei – afirmă autorul Furiei - sunt primii cineaşti oneşti de pe pământul ăsta...Sunt curios ce vor spune aceşti tineri teribilişti peste 20-30 de ani, când filmele lor for fi considerate - de alţii, la fel de impertinenţi şi de ignoranţi (at least) – neoneste şi desuete. Sau poate mult prea minimaliste. Aşa cum se întâmplă azi cu titlurile reprezentative din cinematografia română (pentru că nu cred că se poate vorbi de filmografii valorice) – filme de Iliu (Moara cu noroc), Ciulei (Pădurea spânzuraţilor), Pintilie (Duminică la ora şase, Reconsituirea), Săucan (Meandre, Suta de lei), Mihu (Felix şi Otilia, Lumina palidă a durerii), Piţa (Nunta de piatră, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi), Veroiu (Duhul aurului, Dincolo de pod, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Adela), Blaier (Ilustrate cu flori de câmp, Prin cenuşa imperiului), Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Croaziera), Pistiner (Stop-cadru la masă), Tănase (La capătul liniei), Demian (O lacrimă de fată), Tatos (Mere roşii, Secvenţe, Casa dintre câmpuri), Gulea (Moromeţii), Vaeni (Imposibila iubire) etc.. Autorii acestor filme, fără excepţie – afirmă acum tânărul cineast furios de azi – sunt mânuitorii unui „limbaj demodat, încărcat de metafore". Şi pentru că el zice aşa, din lipsă de informare şi de „dovezi” (majoritatea acestor titluri - nedisponibile pe DVD, cu parcimonie difuzate la TV - sunt cvasi-necunoscute), lumea îl crede şi ia for granted judecăţile lui. E şi asta o modalitate de a te afirma: să dai din coate şi să calci în picioare pe cei dinaintea ta...Tot ceea ce sper e că aceşti lupi tineri ai filmului românesc să aibe cel puţin inteligenţa de a observa că nimic nu e nou sub soare (nici măcar ei), iar cei care vor veni după nu-i vor menaja. Desigur, în cazul că mai iau în considerare un după, şi nu trăiesc exclusiv după principiul „după mine, potopul”.

p.s. Într-un interviu acordat vara trecută (pare-mi-se, Cotidianului), Cristi Mungiu - trăgându-şi un pic sufletul după euforia prelungită a premierii filmului său ultramediatizat şi difuzat, 432 – îşi preciza preferinţele faţă de filmele româneşti de dinainte de 1989 astfel: în copilărie frecventa seria Mărgelatu şi comisarii lui Nicolaescu, apoi i-a descoperit pe Pintilie, Piţa, Veroiu, Daneliuc şi...Săucan. Încă o dată se dovedeşte bunul simţ şi cumpănita judecată a, probabil, celui mai talentat regizor al „noului val” românesc.

Dancing alone

Lumea modernă este un hăţiş în care poţi uşor să te rătăceşti. În acest hăţiş – al ideologiilor de dreapta sau de stânga - ne-am născut. Nu ştim altceva. Încercăm, unii dintre noi, să inventăm – mai mult sau mai puţin artificial - un „altceva”. Paul Johnson face cu acurateţe portretul timpurilor noi (moderne) în capitolul întâi al cărţii sale, Modern Times – A History of the World from the 1920s to the Year 2000. Astfel, „vinovatul” nr. 1 ar fi Einstein, cu a sa teorie a relativităţii („nu există mişcare în sens absolut”), a cărei interpretare vulgară a degenerat în relativism şi anarhie morală. Darwin, Marx şi Freud (Nietzsche fiind al patrulea „muşchetar”) sfărâmaseră şi ei orice „ortodoxie” în materie de religie şi morală. Trăim acum în plină eră nietzscheeană, deconstructivistă. Noul nume al religiei este mass delusion, iar sentinţa freudiană no one, needless to say, who shares a delusion, ever recognizes it as such sună cu putere în timpanele...subconştientului. Problema care se pune: nu a aplica politica struţului faţă de aceşti „patriarhi” ai secularismului, ci filtrarea teoriilor pe care ei le-au enunţat, receptarea lor cu luciditate şi discernământ. Care discernământ (dreaptă socotinţă) este greu de găsit.
Poate că, în arta cinematografică, unul din cei mai neobosiţi luptători (până în „pânzele albe” - literally) pentru recuperarea unui „cod moral ontologic” – dar fără caracterul unei polemici declarative - a fost Andrei Tarkovski. Îmi amintesc de tristeţea cu care mărturisea (după ce s-a stabilit în occident) că Nostalghia sa a fost „citită” exclusiv printr-o grilă freudiană. La fel, scene din filmele sale anterioare (Katok i skripka / Compresorul şi vioara, Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan sau Solyaris). În general, spectatorii şi criticii de film (care au avut răbdare şi interes să-l descifreze), nedeprinşi cu frumuseţea icoanelor bizantine, cu frumuseţea ritualului liturgic răsăritean, au găsit în opera lui Tarkovski, at best, doar Poezie (devoid of any religious tones) - mesajul creştin s-a diluat în Apus, unde – vorba lui Ţuţea – a devenit „religie coborâtă la rangul de morală pentru grădiniţa de copii”. E mult? E puţin? Dacă poezia (poetry) pe care publicul tarkovskian „secularizat” (de aici, unde mai bat clopotele bisericilor ortodoxe, sau de aiurea) a găsit-o în opera lui este roditoare, poate că n-ar trebui să ne speriem. Dacă bucuria din filmele sale este „gustată” şi apoi trăită, se cheamă că mesajul (anti-marxist, anti-freudian: importanţa responsabilităţii morale şi consecinţele devastatoare asupra omului atunci când acesta îşi refuză simţul demnităţii) a ajuns la destinaţie. Iar spectatorii cu pricina – whatever their moral, political, religious convictions – s-au dovedit receptori activi şi co-participanţi ai Frumosului despre care Tarkovski spunea că este cu atât mai mare nevoie, cu cât există mai mult rău (non-comunicabilitate, violenţă, misery) în lume. În acest sens, arta este mai îngăduitoare, mai puţin dogmatică decât religia, care se adresează exclusiv „fidelilor” ei, ce nu pot fi decât de o anumită confesiune. De bună seamă că şi Arta este „exclusivistă” şi „intolerantă” (faţă de kitsch, de exemplu) – de aceea se poate vorbi de o anumită tradiţie, de anumită linie valorică pe care s-au înscris (from immemorial times) unii artişti, iar alţii nu. Dar nu se întâmplă la fel şi în sfera religioasă? Nu există şi aici un anumit nucleu – mic, ce-i drept – de „fideli” (sau „simpatizanţi”) care înţeleg să-şi trăiască (şi descopere permanent) crezul în limitele unei sobrietăţi foarte aproape de spiritul frescelor bizantine? În fond, e vorba de aceeaşi luptă; şi unii, şi ceilalţi practică acelaşi sport: dancing alone.