Gift & Giver

Filmul spaniolului Alejandro Amenábar, Mar adentro (2004) - despre cazul unui paraplegic obosit de neputinţa sa, care doreşte să-şi pună capăt zilelor - a dat apă la moară ideologiei care încurajează „libertatea de alegere” a omului în cazuri extreme, „de viaţă şi de moarte”. Mai mult sau mai puţin voalat, filmul lui Amenábar promova eutanasia.

„Viaţa este un dar – s-a spus atunci – nu o obligaţie.” Dar dacă presupunem – şi nu greşim – că viaţa este un dar, nu cumva are dreptate Fer. Augustin când spune că aşteptăm şi dorim daruri din partea Creatorului însă prea puţin ne pasă de Donator, de Cel Care ni le dăruieşte? Altfel spus: preferăm darul şi nesocotim Donatorul. Această abordare este însă periculoasă, căci Milostivul are socotelile Lui, necunoscute de om. În zadar vrem noi să primim una sau alta, Milostivul le ştie pe ale Sale, necunoscute omului. Viaţa – are dreptate năzdrăvanul de Emir Kusturica – este un miracol…Numai de-am putea să ne ferim noi de blazare, de orice deprindere şi răutate care ne provoacă depresii iremediabile şi ne-mpiedică astfel să ne bucurăm de minunea ei!...

Radu Goldiş - retro clips

Cred că prima oară m-am întâlnit cu muzica lui Radu Goldiş prin 1977. Accident (starring: George Mihăiţă, Vladimir Găitan, Ileana Popovici), filmul idolului meu din acea vreme (n-aveam nici zece ani împliniţi), m-a convins – ca multe altele din filmografia sa – mai cu seamă prin muzică. Erau, poate, primele sonorităţi electronice pe care le-am auzit la cinema. Treizeci de ani mai târziu aveam să aflu că orchestratorul lor (şi cel care cânta la synthesizer) era Adrian Enescu. În 1978 aveam să-l văd pe Radu Goldiş pe marele ecran. Juca alături de Sergiu Zagardan, Cornel Patrichi, Cornel Constantiniu, Jean Constantin şi Margareta Pâslaru într-o comedie fără … umor (Melodii, melodii), scrisă şi regizată (hârtia suportă multe, şi nu doar ea, ci şi pelicula de film) de Francisc Munteanu – favorit al studiourilor de la Buftea pentru disponibilitatea cu care scria/regiza poveşti debile şi puerile despre ilegalişti şi antifascişti.

Deunăzi am descoperit în arhiva audio-video a you tube o înregistrare cu Radu Goldiş band surprinzător de proaspătă, de vie: două piese cântate pe Bv. Magheru şi în barul din piscina de la Intercontinental. La fel ca Dan Andrei Aldea, şi acest ghitarist şi solist vocal de tip freelancer - azi uitat (a fugit în occident la sfârşitul anilor 70) - face parte dintre muzicienii de jazz-rock-pop care, deşi foarte talentaţi şi extrem de naturali, nu şi-au găsit locul în peisajul românesc. Să fie doar vina lor că au schimbat „meridianul” potrivit dictonului: ubi bene, ibi patria?

P.S. Ţin bine minte că am revăzut Accident la sfârşitul anilor 70 la cinema Parc (ex-Apollo). Imediat după proiecţie, un tip de la Direcţia Cinematografică a organizat un concurs ­ad-hoc. S-au pus întrebări referitoare la filmele lui Sergiu. Cum aflasem deja o serie de lucruri despre acest Clint Eastwood al filmului românesc, am ridicat şi eu mâna şi am răspuns. Asta după o scurtă ezitare. La sfârşit primesc un teanc de fotografii din filmul pe care tocmai în vizionasem. Pe prima din ele scria: „Premiul II”. Eram fericit…