Le-am prezentat nu demult elevilor mei un citat din Fer. Augustin despre spiritul de turmă la tineri, despre transformarea unei tovărăşii, a unei prietenii – din teama de a fi altfel, adică prea cumsecade, prea ascultător, prea „fraier” faţă de cei obraznici, îndrăzneţi, tupeişti - într-o manifestare de tip gregar, barbar, necivilizat. Le-am spus atunci că Biserica Ortodoxă nu îl consideră sfânt, ci doar fericit pe Augustin. Au vrut să ştie de ce. Foarte pe scurt le-am răspuns că datorită interpretărilor sale cu privire la predestinare etc. Atunci m-au întrebat ce fapte trebuie să faci ca să fii considerat sfânt.
De câteva zile presa românească publică tot felul de polemici pe seama posibilei canonizări a lui Eminescu. I se reproşează „toate micile mizerii” ale „unui suflet chinuit”, exact aşa cum prevestea poetul în Scrisoarea I:
„…posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mănă de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
Pe de altă parte, mă întreb oare ce vor spune pudibonzii şi posacii, habotnicii şi puritanii pravoslavnici când vor afla – de va fi să fie – că Sfântul Mihai Eminescu a avut o operă literară şi filosofică de un asemenea calibru? Cum o vor aborda cei care privesc cu maximă suspiciune sfera culturii – iar Eminescu aparţine culturii – şi a ştiinţei? Când vor citi, de exemplu, Gazel şi toată lirica de dragoste („erotică”) eminesciană, pentru că romanticul poet nepereche nu a scris numai Doina, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Române sau Rugăciune. Vor strâmba din nas (şi chiar au de ce, potrivit standardelor pe care şi le-au impus) aşa cum au făcut şi fac în continuare când vizionează filmul Andrei Rubliov, pe care-l găsesc „smintitor” şi „licenţios”?
Canonizarea lui Eminescu ar însemna, cred, încă o punte între lumea culturii şi teologie. O infuzie de „lumesc” într-un mediu încă ursuz, crispat şi încrâncenat şi totodată o binevenită amânare a sciziunii progresive dintre Biserică şi societate.
