Saturday, 27 September 2008

Raindrops Keep Fallin'

Un alt actor (un superstar) s-a urcat la ceruri: Paul Newman. A fost răpus de lung cancer. L-am văzut prima dată prin 1981 în uvertura filmului care mi-a marcat adolescenţa: A Little Romance, unde regizorul George Roy Hill a ţinut să includă câteva secvenţe (starring Newman & Redford) din două filme de succes (pe care tot el le-a regizat): Butch Cassidy & Sundance Kid şi The Sting. Apoi l-am revăzut în 2 disaster movies (The Towering Inferno şi When Time Ran Out) care erau pe atunci en vogue. La cinemateca de la Casa Tineretului l-am văzut (prin 1986) într-unul din filmele sale timpurii: Somebody Up There Loves Me.
O scenă memorabilă e – pour moi – plimbarea cu bicicleta (împreună cu Katherine Ross) din Butch Cassidy... pe fundalul sonor întreţinut de hit-ul pop care în 1970 a fost răsplătit cu Oscar pentru cel mai bun cântec: Raindrops Keep Fallin’ On My Head.
May he R.I.P.

Urban Capella – Candori de Chagall şi accente de Bacon



În pânzele de mari dimensiuni ale lui Dan Voinea, reunite sub titlul Urban Capella, personajele – eroi şi judecători - împrumută ceva din levitaţia mirilor din tablourile lui Chagall. Decorul e însă altul. În locul elementelor aparent idilice, reprezentative pentru lumea rurală rusă ori pentru spaţiul citadin parizian, Dan Voinea foloseşte instalaţii industriale şi spaţii apăsătoare ce amintesc mai degrabă de cromatica, formele şi accentele compoziţiilor shocking semnate de Francis Bacon. Amestecul de culori vine dinspre Bacon, însă capella concepută de Dan Voinea ne dă sentimentul că are un centru de greutate (şi un caracter) personalizat, bine definit.
De la prima privire aruncată asupra lucrării „Rugăciune” (care, trebuie să recunosc: m-a surprins şi m-a încântat) mi-am amintit de Iov: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” Un trup gol se încovoaie spre a se curăţi de imală şi de sânge, la un robinet. Strigătul – atât de prezent în pânzele „furioşilor” (Munch, Bacon) – este aici mai degrabă implozie. Revolta pare întrecută de smerire, de umilire (prin apropierea privirii de humus, de lut, de pământ). Zgomotul pare întrecut de muzică. Iar compozitorul Adrian Enescu participă şi el – prin compoziţiile sale de muzică electronică devenite în timp un adevărat brand – la universul creat de Dan Voinea.
Al cui este trupul zvelt care caută, încovoindu-se, să se cureţe, să se primenească? Poate fi al unui Stavroghin (eroul dostoievskian al Demonilor) cuprins de ruşine (pe aceeaşi linie dostoievskiană, personajul Kris Kelvin, din Solyaris-ul tarkovskian spunea că „ruşinea va salva omenirea”) - pentru că nu ne este prezentat chipul său, spre a face cunoştinţă „faţă către faţă” - dar poate fi şi al boxerului (de o vigoare trupească neobişnuită, mereu on the road) jucat de Bruce Willis în Pulp Fiction. Desprins, oricum, din lumea „depravată” a lui Dostoievski şi Tarantino, acest tough guy zdrelit nu dă senzaţia că ar vrea să-şi continue goana prin viaţă à bout de souffle – dimpotrivă. Artistul îl surprinde aproape încremenit, cercetându-se parcă în tăcere, luându-şi răgazul binemeritat al unei respirări tihnite, al unui tainic dialog cu sine. Răsplata „ieşirii din cursă” (din goana care duce la risipire) pare că vine şi din baia de alb care-l învăluie, din fâşiile imaculate ce-i brăzdează trupul, îndepărtând părţile impregnate de sânge şi noroi. Aceeaşi lumină albă pare să-i coboare până-n palme. Nuanţele livide ce încă i se mai zăresc pe braţe par trecătoare. Biruitoare sunt lumina şi albul. Adică transfigurarea.
O altă lucrare trimite spre finalul filmului Requiem for a Dream. Un trup viguros f
ăcut ghem, în poziţie de foetus, aminteşte de cele patru personaje de loseri plăsmuite de Darren Aronofsky care, păcătuind (nu în sensul de sinning, ci de missing the mark) îşi ratează menirea şi se chircesc: dorind să devină precum pruncii, iau pe rând forma unui făt - două dintre ele pe câte un pat de spital, celelalte două pe o canapea şi, respectiv, pe patul închisorii. La Dan Voinea, culcuşul este o cuvă de excavator. În funcţie de imaginaţia fiecărui privitor, ea duce personajul (cu puternice conotaţii kafkiene, vezi scena finală din Procesul) spre damnare sau spre salvare.

Reverence

Ce actuală e lecţia Fratelui (fiului risipitor) despre care scrie Noica în Jurnalul filosofic - din purtarea sa merită reţinută (şi...prefăcută, rostuită) pornirea spre trufie. Ce actuală e şi lecţia Părinţilor Bisericii: greşita gospodărire a timpului şi ieşirea din buna rânduială, arată ei, duc la akedie şi apoi la gândirea individualistă, la spleen şi la descompunere.
Pornind – oarecum – de la înţelegerea reverenţei în duhul lui Ambrose Bierce din The Devil’s Dictionary (http://www.thedevilsdictionary.com/) - „the spiritual attitude of a man to a god and a dog to a man” - am tăifăsuit pe mess (în pauzele dintre planificările ce le-am întocmit pentru şcoală) cu Cornel alias rubycond. Replica lui m-a pus pe gânduri. Personajele de „intelectuali realişti” (în special savanţii şi profesorii din Solyaris şi Stalker) din filmele lui Tarkovski sunt, zice amicul meu de debates on line prin fereastra de pe Yahoo! Messenger, nişte caricaturi ce minimalizează importanţa ştiinţei pentru omenire. Eu credeam (şi mai cred) că lucrurile stau cu totul altfel. Sartorius, savantul de pe Solaris jucat de Soloniţân, era de un cinism exagerat, însă oricât de inflexibil şi de pietrificat i-ar fi fost sufletul (vezi reproşurile aduse lui Kris, care începuse să neglijeze cercetările ştiinţifice pentru a petrece timp cu Hari, „materializarea” iubitei lui de pe Pământ), avea colţul său de candoare nesluţit de „gândirea pozitivistă”: şi-a confecţionat, în camera sa de pe navă, un fel de franjuri de hârtie pe care îi ţinea în apropierea unui ventilator ce funcţiona non stop, pentru a-i da iluzia că aude foşnetul ierbii şi al frunzelor de pe Terra. Această situaţie este, de fapt, întreg filmul in a nutshell: omul nu are nevoie să cucerească spaţiul extraterestru, el doar vrea să extindă Pământul la dimensiunile universului. Celălalt savant (Snaut) spune: „Omul are nevoie de om” şi îl roagă pe Kris Kelvin să citească un scurt fragment din Don Quijote în care se spune că somnul (care un singur cusur are: prea seamănă cu moartea) îl face pe prinţ cerşetor şi pe cerşetor prinţ. Ca să nu mai pomenim de Gibarian, cel care şi-a pus capăt zilelor datorită unor „probleme de conştiinţă”, cu puţin înainte de venirea lui Kris Kelvin pe nava Solaris. În Călăuza, Profesorul (sprijinit de blazatul Scriitor) vrea să pulverizeze Camera Dorinţelor, pentru că „nu poţi şti niciodată cu ce fel de dorinţe vin oamenii”, deci e un potenţial pericol pentru omenire. Ultimul cadru în care apar cei doi nihilişti îi surprinde privindu-l pe Călăuza care, împreună cu femeia lui şi cu fetiţa lor (invalidă, căci nu putea merge, ci este dusă pe umeri de tatăl ei, aşa cum acesta este dus pe umeri – spre deosebire de Scriitor şi Profesor, care au devenit „idependenţi” şi „liber cugetători” – de înaintaşii lui fără număr întru credinţă), iese din barul acela murdar pentru a se întoarce acasă împreună cu „câinele psihopomp” găsit în Zonă. Iar acasă, în timp ce nevasta­ îl pregăteşte – ca o mamă pe pruncul ei – de culcare, îi spune, referindu-se la cei doi pe care zadarnic i-a călăuzit în Zonă: „Ei nu cred în nimic. Organul acela cu care gândim s-a atrofiat pentru că nu e folosit. Ce oameni! Doar ai văzut, nu citeşti nimic în ochii lor. Îi obsedează gândul că trebuie să se vândă cât mai scump. Să li se plătească totul, fiecare vibraţie sufletească. Ei „nu s-au născut degeaba”. Ei au o „vocaţie”. Ei trăiesc „numai o dată”. Oare aceşti oameni mai pot crede în ceva? Nimeni nu crede, nu numai aceştia doi. Pe cine să mai duc acolo? Dar cel mai cumplit lucru este că nimeni nu are nevoie de camera aceea. Strădaniile mele sunt zadarnice...”
De fapt întreaga discuţie avută azi cu Cornel a pornit de la afirmaţia lui că e posibil ca peste 500 de ani oamenii să se închine la Microchip în Biserica Microchipului Sfânt. Că, adică, oamenii au tendinţa de a venera trecutul până la idolatrie. Păi venerarea şi idolatrizarea tehnologiei şi a confortului pe care ea îl aduce în viaţa omului este o chestiune la ordinea zilei, nu subiect de SF. Iar în privinţa viitorului, am spus, profetul cineast (şi cineastul profet) care mi se pare că surprinde cel mai bine ce va fi (privind totdată – vezi Andrei Rubliov ­– cu maximă atenţie spre trecut) cu omenirea, cu Biserica ei este Tarkovski. În Stalker asta găsim o societate care a trecut de faza închinării la Sfântul Microchip, o lume în care mai pluteşte doar aroma trecutului. Restul e o ruină. În acea lume însă, Don Quijote şi Mâşkin continuă să trăiască. Povestea merge mai departe, spune Tarkovski. În ciuda tehnologiei. Şi chiar mai mult decât atât: „Omul are nevoie de Frumuseţe (care duce la Dumnezeu) cu cât este mai mult rău în lume”.

Bitter Bierce

Decupez, tot din cartea lui Abrose Bierce (supranumit Bitter Bierce, un veritabil cârcotaş) The Devil’s Dictionary (http://www.thedevilsdictionary.com/) câteva alte definiţii acide ale unor concepte mult vehiculate în spaţiul euro-atlantic:
EXPERIENCE, n. The wisdom that enables us to recognize as an undesirable old acquaintance the folly that we have already embraced.
To one who, journeying through night and fog,
Is mired neck-deep in an unwholesome bog,
Experience, like the rising of the dawn,
Reveals the path that he should not have gone.
—Joel Frad Bink
INFIDEL, n. In New York, one who does not believe in the Christian religion; in Constantinople, one who does. A kind of scoundrel imperfectly reverent of, and niggardly contributory to, divines, ecclesiastics, popes, parsons, canons, monks, mollahs, voodoos, presbyters, hierophants, prelates, obeah-men, abbes, nuns, missionaries, exhorters, deacons, friars, hadjis, high-priests, muezzins, brahmins, medicine-men, confessors, eminences, elders, primates, prebendaries, pilgrims, prophets, imaums, beneficiaries, clerks, vicars-choral, archbishops, bishops, abbots, priors, preachers, padres, abbotesses, caloyers, palmers, curates, patriarchs, bonezs, santons, beadsmen, canonesses, residentiaries, diocesans, deans, subdeans, rural deans, abdals, charm-sellers, archdeacons, hierarchs, class-leaders, incumbents, capitulars, sheiks, talapoins, postulants, scribes, gooroos, precentors, beadles, fakeers, sextons, reverences, revivalists, cenobites, perpetual curates, chaplains, mudjoes, readers, novices, vicars, pastors, rabbis, ulemas, lamas, sacristans, vergers, dervises, lectors, church wardens, cardinals, prioresses, suffragans, acolytes, rectors, cures, sophis, mutifs and pumpums.
PIETY
, n. Reverence for the Supreme Being, based upon His supposed resemblance to man.
The pig is taught by sermons and epistles
To think the God of Swine has snout and bristles.
—Judibras
PILGRIM, n. A traveler that is taken seriously. A Pilgrim Father was one who, leaving Europe in 1620 because not permitted to sing psalms through his nose, followed it to Massachusetts, where he could personate God according to the dictates of his conscience.
PRAY, v. To ask that the laws of the universe be annulled in behalf of a single petitioner confessedly unworthy.
REDEMPTION, n. Deliverance of sinners from the penalty of their sin, through their murder of the deity against whom they sinned. The doctrine of Redemption is the fundamental mystery of our holy religion, and whoso believeth in it shall not perish, but have everlasting life in which to try to understand it.
We must awake Man's spirit from his sin,
And take some special measure for redeeming it;
Though hard indeed the task to get it in
Among the angels any way but teaming it,
Or purify it otherwise than steaming it.
I'm awkward at Redemption — a beginner:
My method is to crucify the sinner.
—Golgo Brone
REVELATION, n. A famous book in which St. John the Divine concealed all that he knew. The revealing is done by the commentators, who know nothing.
REVERENCE, n. The spiritual attitude of a man to a god and a dog to a man.