Reverence

Ce actuală e lecţia Fratelui (fiului risipitor) despre care scrie Noica în Jurnalul filosofic - din purtarea sa merită reţinută (şi...prefăcută, rostuită) pornirea spre trufie. Ce actuală e şi lecţia Părinţilor Bisericii: greşita gospodărire a timpului şi ieşirea din buna rânduială, arată ei, duc la akedie şi apoi la gândirea individualistă, la spleen şi la descompunere.
Pornind – oarecum – de la înţelegerea reverenţei în duhul lui Ambrose Bierce din The Devil’s Dictionary (http://www.thedevilsdictionary.com/) - „the spiritual attitude of a man to a god and a dog to a man” - am tăifăsuit pe mess (în pauzele dintre planificările ce le-am întocmit pentru şcoală) cu Cornel alias rubycond. Replica lui m-a pus pe gânduri. Personajele de „intelectuali realişti” (în special savanţii şi profesorii din Solyaris şi Stalker) din filmele lui Tarkovski sunt, zice amicul meu de debates on line prin fereastra de pe Yahoo! Messenger, nişte caricaturi ce minimalizează importanţa ştiinţei pentru omenire. Eu credeam (şi mai cred) că lucrurile stau cu totul altfel. Sartorius, savantul de pe Solaris jucat de Soloniţân, era de un cinism exagerat, însă oricât de inflexibil şi de pietrificat i-ar fi fost sufletul (vezi reproşurile aduse lui Kris, care începuse să neglijeze cercetările ştiinţifice pentru a petrece timp cu Hari, „materializarea” iubitei lui de pe Pământ), avea colţul său de candoare nesluţit de „gândirea pozitivistă”: şi-a confecţionat, în camera sa de pe navă, un fel de franjuri de hârtie pe care îi ţinea în apropierea unui ventilator ce funcţiona non stop, pentru a-i da iluzia că aude foşnetul ierbii şi al frunzelor de pe Terra. Această situaţie este, de fapt, întreg filmul in a nutshell: omul nu are nevoie să cucerească spaţiul extraterestru, el doar vrea să extindă Pământul la dimensiunile universului. Celălalt savant (Snaut) spune: „Omul are nevoie de om” şi îl roagă pe Kris Kelvin să citească un scurt fragment din Don Quijote în care se spune că somnul (care un singur cusur are: prea seamănă cu moartea) îl face pe prinţ cerşetor şi pe cerşetor prinţ. Ca să nu mai pomenim de Gibarian, cel care şi-a pus capăt zilelor datorită unor „probleme de conştiinţă”, cu puţin înainte de venirea lui Kris Kelvin pe nava Solaris. În Călăuza, Profesorul (sprijinit de blazatul Scriitor) vrea să pulverizeze Camera Dorinţelor, pentru că „nu poţi şti niciodată cu ce fel de dorinţe vin oamenii”, deci e un potenţial pericol pentru omenire. Ultimul cadru în care apar cei doi nihilişti îi surprinde privindu-l pe Călăuza care, împreună cu femeia lui şi cu fetiţa lor (invalidă, căci nu putea merge, ci este dusă pe umeri de tatăl ei, aşa cum acesta este dus pe umeri – spre deosebire de Scriitor şi Profesor, care au devenit „idependenţi” şi „liber cugetători” – de înaintaşii lui fără număr întru credinţă), iese din barul acela murdar pentru a se întoarce acasă împreună cu „câinele psihopomp” găsit în Zonă. Iar acasă, în timp ce nevasta­ îl pregăteşte – ca o mamă pe pruncul ei – de culcare, îi spune, referindu-se la cei doi pe care zadarnic i-a călăuzit în Zonă: „Ei nu cred în nimic. Organul acela cu care gândim s-a atrofiat pentru că nu e folosit. Ce oameni! Doar ai văzut, nu citeşti nimic în ochii lor. Îi obsedează gândul că trebuie să se vândă cât mai scump. Să li se plătească totul, fiecare vibraţie sufletească. Ei „nu s-au născut degeaba”. Ei au o „vocaţie”. Ei trăiesc „numai o dată”. Oare aceşti oameni mai pot crede în ceva? Nimeni nu crede, nu numai aceştia doi. Pe cine să mai duc acolo? Dar cel mai cumplit lucru este că nimeni nu are nevoie de camera aceea. Strădaniile mele sunt zadarnice...”
De fapt întreaga discuţie avută azi cu Cornel a pornit de la afirmaţia lui că e posibil ca peste 500 de ani oamenii să se închine la Microchip în Biserica Microchipului Sfânt. Că, adică, oamenii au tendinţa de a venera trecutul până la idolatrie. Păi venerarea şi idolatrizarea tehnologiei şi a confortului pe care ea îl aduce în viaţa omului este o chestiune la ordinea zilei, nu subiect de SF. Iar în privinţa viitorului, am spus, profetul cineast (şi cineastul profet) care mi se pare că surprinde cel mai bine ce va fi (privind totdată – vezi Andrei Rubliov ­– cu maximă atenţie spre trecut) cu omenirea, cu Biserica ei este Tarkovski. În Stalker asta găsim o societate care a trecut de faza închinării la Sfântul Microchip, o lume în care mai pluteşte doar aroma trecutului. Restul e o ruină. În acea lume însă, Don Quijote şi Mâşkin continuă să trăiască. Povestea merge mai departe, spune Tarkovski. În ciuda tehnologiei. Şi chiar mai mult decât atât: „Omul are nevoie de Frumuseţe (care duce la Dumnezeu) cu cât este mai mult rău în lume”.