Basorelief

acum este soare

şi e târziu

până departe, în întunecime

caii înşeuaţi aleargă goi

la marea nuntă din vechime

îl văd pe cântăreţ în zori de zi

cum îşi aprinde lampa de la stele

într-un potir de argint sufletul său

e dus în slăvi şi ţine loc de ele

crinii răsar în răsărit din nou

e pregătit pământul de primire

întâii vestitori albaştri au sosit

cu aripi mari pe ţară în oştire

poiana ţine-n braţe pe talgere de fum

ştergarele luminii într-o dungă

pământul este o cădelniţă-n amurg

când oile se limpezesc în strungă

veşnică amintire celor ce au iubit

neprihăniţi senini până la moarte

căci din adâncurile bunului pământ

iubirea-nvârte lumea mai departe

ne-am îmbrăcat curat de sărbători

gura ni-e numai imne şi slăvire

pace în cer şi pace între oameni

în toţi şi toate pace

slavă ţie

în focu-ncins din bucuria ta

s-au luminat puterile din jur

şi-n loc de fiare

s-au făcut popoare

din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri

acum e linişte peste păduri

de-acum e graiul lui, al meu

când povestim e graiul de departe

şi oamenii-l ascultă îmbrăcaţi

în slava lor de foc de după moarte

captele lor în univers

bărbaţi-nchişi în gorunii din porţi

de mii de ani se străduie să iasă

pe sângele lor tainic se trudesc

să-mpingă-n cer corabia din casă

acum e linişte peste păduri

un râu subţire picură din munţi

cu zvon de clopoţei şi oseminte

acolo sus e neamul meu plecat

cu turmele pe plaiurile sfinte

de bună seamă că s-ar cuveni

să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume

cei ctitori jupuiţi de vii

ostaşi martiri cu feţe cuvioase

oriunde intră plugul în pământ

dai de un scut şi-o patrie de oase

când fiecare suflet pe pământ

va fi cuprins de sfânta datorie

că patria începe-n trupul său

şi creşte-n ceilalţi în armonie

BASORELIEF

poem pop

1977

versuri: Ioan Alexandru

muzică & orchestraţii: Adrian Enescu

voce: Cezar Tătaru & Grup 5T

recitator: Irina Petrescu

Memento: Mircea Veroiu

Unde şi cum l-am descoperit pe Mircea Veroiu (1941-1997)? Poate prima întâlnire cu el a fost pe micul ecran, prin 1977, când am văzut Dincolo de pod la TV. Tot pe la sfârşitul anilor 70 (1979, cred) aveam să-l văd în Actorul şi sălbaticii (regia: Manole Marcus), în rolul legionarului pus să-l lichideze pe Caratase, dar şi în filmul rusesc Vooruzhyon i ochen opasen / Înarmat şi foarte periculos (alături de actriţa Maria Ploae). Şi tot atunci, la TV, am văzut – singura data – Şapte zile – debutul în lung-metraj al regizorului, alături de doi dintre viitorii săi colaboratori la multe proiecte: operatorul Călin Ghibu şi compozitorul Adrian Enescu, aflaţi şi ei la primul film. N-am văzut niciodată până acum Mânia, iar Hyperion, mărturisesc, n-am rezistat să-l văd până la capăt. A urmat seria a doua a Ardelenilor – primul Veroiu cu priză la „marele public”. La Semnul şarpelui am remarcat atunci muzica şi cântecele interpretate de Radu Gheorghe. Mi-a plăcut inteligentul remix al piesei Bine c-a-nfrunzit pădurea, pe care-o ştiam în varianta folk a lui Doru Stănculescu din coloana sonoră a filmului Porţile albastre ale oraşului (regia: Mircea Mureşan, 1974). Un exerciţiu de stil pe o poveste schematică şi conjuncturală avea să fie Aşteptând un tren – prima colaborare cu un alt mare director de imagine: Doru Mitran.
În 1983 a fost Sfărşitul nopţii – atât de simplu, de adevărat, în ciuda neajunsurilor de ordin tehnic. Excelentă combinaţia alb-negru – color (din final), ca în Rubliov. Un dialog esenţializat, multe personaje secundare ce nu se uită uşor datorită actorilor. În fine, e demnă de lăudat „acrobaţia” lui Veroiu: pornind de la un subiect care – no doubt about it - ar fi fost povestit cu totul altfel de un alt regizor (Pintilie sau Gulea, sau Daneliuc): mult mai „balcanic”, patinând pe „senzaţional” şi pe nelipsitele situaţii „colorate” ce apar în viaţa unui procuror care se ocupă de dosarul unui vatman presupus vinovat pentru ca a omorât un baiat cu tramvaiul, chiar pe zebră. Veroiu însă a preferat să vorbească despre posibila prietenie dintre procuror şi vatman (amândoi nişte „dezrădăcinaţi” şi nişte misfits, tineri veniţi la oraş de undeva de la ţară), despre strădaniile acestui procuror cumsecade (da, există şi aşa ceva!) de a-l salva pe nefericitul vatman de la ani grei de puşcărie, despre deruta vatmanului rămas fără slujbă, fără loc în căminul de nefamilişti, dar la discreţia unui pimp amator de timbre rare. Aproape oricine altcineva ar fi preferat sau partea juridică sau pe cea „picantă” a poveştii - Veroiu se distanţează de ambele şi bine face. Este atent mai degrabă la nuanţe, izbutind – ca în puţine alte cazuri – personaje adevărate atât din mediul celor care „apără legea”, cât şi din mediul lumii interlope. Resursele poetice ale regizorului Veroiu aveau să funcţioneaze - încă - din plin.
A urmat Să mori ranit din dragoste de viaţă. Ţin minte că sala numărul unu a Timişoarei (Capitol) a fost plină. De necrezut. Dar acţiunea se întâmpla prin 1984, când altul era repertoriul, alta difuzarea, alta situaţia programelor TV în România (practic exista doar un singur canal, ce difuza două-trei ore pe zi) etc. Pe atunci am văzut şi Adela (poate prin 1985, totuşi). Deja ştiam la ce să mă aştept de la muzică - Adrian Enescu devenise un nume (Numele, pentru mine) în muzica românească de film. Umbrele soarelui a fost şi el o mare bucurie. Am recunoscut acolo tema din melodia pop (cântată de Gabriel Cotabiţă în Rezervă la start) Doi navigatori, remixată în n variante. Fredonez şi acum câteva teme muzicale din Umbrele soarelui pe care nu le am şi nu le-am avut niciodată înregistrate, dar care mi-au rămas inscripţionate adânc undeva în memoria afectivă. Frumoasă povestea, excelentă imaginea lui Anghel Deca, de neuitat şi re-descoperirea lui Dragoş Pâslaru (dupa Collins din Pruncul..., apariţii episodice în Să mori rănit..., O lacrimă de fată etc.). Nunta de piatră şi Duhul aurului le-am vazut abia după 1990. Remarcabile filme. Mai ales episodul Fefeleaga.

...Restul e tăcere. Şi Somnul insulei – prima dezamăgire de proporţii - şi Craii... şi Femeia în roşu. Toate însumând un deplorabil glissando, o cădere deloc glorioasă. Mai ales despre acestea trei aş spune eu că Veroiu-regizorul, Veroiu-artistul nu s-a implicat în poveste, că a produs nişte poveşti artificiale, cu pretenţii de ‚"artă".
Care e locul lui în cinematografia românească - pentru mine, desigur? După Mircea Săucan – cel din Meandre şi 100 de lei. Sensibil după Dan Piţa – cel din Concurs, din Faleze, din Pas în doi, din Dreptate în lanţuri. Ar fi deci undeva pe locul trei—patru. Probabil că, totuşi, înaintea filmelor "supărate" (şi, adesea, sordide) ale lui Pintilie, Daneliuc, Gulea. Păcat că la nivelul dialogurilor şi al scenariului filmele lui au în general carenţe. Este, cu siguranţă, printre primii cinci în topul meu personal.
Îmi amintesc, de asemenea, că l-am întâlnit pe coridoarele Studioului Solaris, prin 1994, când l-am vizitat acolo pe Dan Piţa. M-a salutat ducându-şi protocolar mâna în dreptul pieptului stâng. L-am revăzut apoi – prin fereastră - la Pizza Hut din Piaţa Romană. Era cu soţia lui, actriţa Elena Albu. De atunci, de fiecare dată când ajungem în Bucureşti şi mergem la o pizza acolo arunc o privire la acea masă de lângă fereastră şi – can’t help it - mă gândesc la el, la ei. Păcat că a îmbătrânit aşa repede, că s-a stins – ca artist – înainte de a se stinge ca regizor şi ca om, biologic. Dar poate că ăsta a fost "bioritmul" lui...

Carpe diem

“Cine nu se poate aşeza pe pragul clipei, uitând de toate cele ale trecutului, cine nu se poate susţine pe un singur punct de sprijin, ca o zeitate victorioasă, fără ameţeală şi teamă, acela nu va şti niciodată ce e fericirea şi, încă mai rău, nu va face niciodată ceva care să-i fericească pe alţii. Un om care n-ar avea deloc capacitatea de a uita, care ar fi condamnat să vadă pretutindeni numai devenirea, nu mai crede în propria-i existenţă, nu mai crede în sine, în toate lucrurile vede o curgere de puncte mobile şi se pierde în fluxul acesta al devenirii; ca un adevărat elev al lui Heraclit va ajunge, până la urmă, să nu mai îndrăznească să ridice nici măcar degetul...

Un om care ar voi să resimtă lucrurile până la capăt istoriceşte ar semăna cu cel care s-ar abţine de la somn sau cu animalul care trebuie să trăiască numai şi numai din rumegat. Există un grad al insomniei, al rumegării, al simţului istoriei, care păgubesc viaţa şi până la urmă o distrug, fie că este vorba de un om, de un popor sau de o cultură...

Seninătatea, conştiinţa împăcată, fapta voioasă, încrederea în viitor depind de priceperea de a şti la fel de bine să uiţi la timpul potrivit, ca şi de a-ţi aminti la timpul potrivit.”

(Friedrich Nietzsche – A doua consideraţie inoportună. Despre neajunsurile istoriei pentru viaţă)

Oul dogmatic

E dat acestui trist norod
Si oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare !


Cum lumea veche, în clestar,
Înoată, în subtire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă si cavou.


Din trei atlazuri e culcusul
În care doarme nins albusul
Atât de gales, de închis,
Cu trupul drag surpat în vis.


Dar plodul ?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pământurilor n-a ajuns
Acordă lin
Si masculin
Albusului în hialin :
Sărutul plin.


*


Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, si azi -- întocma :
Mărunte lumi păstrează dogma.


Să vezi la bolti pe Sfântul Duh
Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou -- simbol ti-l aduc,
Om sters, uituc.


Nu oul rosu.
Om fără sat si om nerod,
Un ou cu plod
Îti vreau plocon, acum de Paste :
Îl urcă -- în soare si cunoaste !


*


Si mai ales te înfioară
De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Si ou si lume. Te-înfioară
De ceasul, galben necesar...
A mortii frunte -- acolo-i toată.
În gălbenus,
Să roadă spornicul albus,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma -- dogma.


*


Încă o dată :
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.
Si nici la closcă să nu-l pui !
Îl lasă -- în pacea -- întâie-a lui,


Că vinovat e tot făcutul,
Si sfânt, doar nunta, începutul.

(Ion Barbu)

Totul

Frunze, cuvinte, lacrimi, cutii de chibrituri, pisici, tramvaie câteodată, cozi la făină, gărgăriţe, sticle goale, discursuri, imagini lungite de televizor, gândaci de Colorado, benzină, steguleţe, portrete cunoscute, Cupa Campionilor Europeni, maşini cu butelii, mere refuzate la export, ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe, întâmpinări la aeroport, cico, batoane, Salam Bucureşti, iaurt dietetic, ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia, zvonuri, serialul de sâmbătă seara, cafea cu înlocuitori, lupta popoarelor pentru pace, coruri, producţia la hectar, Gerovital, aniversări, compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii, vin de regiune superior, adidaşi, bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei, peşte oceanic, Cântarea României, totul

(Ana Blandiana)

Trei feţe

Copilul râde: "Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"

Tânărul cântă: "Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!"

Bătrânul tace: "Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!"

(Lucian Blaga)