“Cine nu se poate aşeza pe pragul clipei, uitând de toate cele ale trecutului, cine nu se poate susţine pe un singur punct de sprijin, ca o zeitate victorioasă, fără ameţeală şi teamă, acela nu va şti niciodată ce e fericirea şi, încă mai rău, nu va face niciodată ceva care să-i fericească pe alţii. Un om care n-ar avea deloc capacitatea de a uita, care ar fi condamnat să vadă pretutindeni numai devenirea, nu mai crede în propria-i existenţă, nu mai crede în sine, în toate lucrurile vede o curgere de puncte mobile şi se pierde în fluxul acesta al devenirii; ca un adevărat elev al lui Heraclit va ajunge, până la urmă, să nu mai îndrăznească să ridice nici măcar degetul... Un om care ar voi să resimtă lucrurile până la capăt istoriceşte ar semăna cu cel care s-ar abţine de la somn sau cu animalul care trebuie să trăiască numai şi numai din rumegat. Există un grad al insomniei, al rumegării, al simţului istoriei, care păgubesc viaţa şi până la urmă o distrug, fie că este vorba de un om, de un popor sau de o cultură...
Seninătatea, conştiinţa împăcată, fapta voioasă, încrederea în viitor depind de priceperea de a şti la fel de bine să uiţi la timpul potrivit, ca şi de a-ţi aminti la timpul potrivit.”
(Friedrich Nietzsche – A doua consideraţie inoportună. Despre neajunsurile istoriei pentru viaţă)
No comments:
Post a Comment