Wednesday, 2 January 2008

Under the mountains

Într-o emisiune a Eugeniei Vodă de acum câţiva ani (Planeta Cinema cred că se numea), invitatul – actorul Florin Zamfirescu – mărturisea că a avut, cu ani în urmă, nişte necazuri şi s-a dus să-l viziteze pe verişorul său (avva Ghelasie de la Frăsinei) la mănăstirea unde acesta vieţuia şi slujea. Monahul i-ar fi spus actorului să aştepte o vreme şi l-a tot amânat aşa vreo câteva zile până când, la capătul unei săptămâni întregi, şi-a făcut timp să-l asculte. Dar – povestea actorul Florin Zamfirescu – toate dilemele şi necazurile au dispărut după zilele petrecute printre călugări, la mănăstire, astfel că, atunci când avva Ghelasie a venit să stea de vorbă cu el, nicio grijă nu-l mai apăsa: şi-a aflat liniştea pentru care bătuse drumul.

Am fost şi noi trei plecaţi la o mănăstire - am petrecut acolo ultimele zile din 2007 şi primele două zile din 2008. Ne-au luat cu maşina amicii noştri Claudiu şi Alexandra, iar la mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta, judeţul Braşov – căci acolo am fost – le-am întâlnit, conform înţelegerii noastre prealabile, pe Emanuela şi pe Ana (medic cardiolog în Deva, prietenă bună cu Emanuela). Am fost înconjuraţi – din 28 decembrie şi până în 2 ianuarie – de zăpadă, aer curat şi atmosferă liturgică; mâncarea de la trapeza mănăstirii a fost delicioasă (supe şi ciorbe, sarmale cu mămăligă, brânză de burduf, tocăniţă, friptură etc.), totul – gândit minuţios de prietena noastră Emanuela şi bine rânduit mai apoi de puterile cereşti – s-a legat de minune, cu mult peste aşteptări. Nici n-am ajuns bine acasă – când a trecut timpul aşa repede? - că am început să ducem dorul clipelor de voie bună petrecute alături de prietenii noştri la poalele Făgăraşilor.

Vineri seara, 28 decembrie. Ajungem la mănăstire: Emanuela şi Ana ne aşteaptă pe prispa tradiţională a unei case de oaspeţi. După un scurt periplu ne luăm bagajele abia descărcate din maşină şi căutăm alt loc de cazare. Motivul: lipsa apei menajere, datorită îngheţării apei în ţevi. Dormim în prima noapte la Academia (ce funcţionează în regim hotelier, cu preţuri şi condiţii acceptabile) fondată de Arhiepiecopul Antonie Plămădeală şi destinată conferinţelor interconfesionale, cazării turiştilor etc. Îi facem o scurtă vizită Pr. Teofil Pârâianu pentru a-i vesti sosirea noastră – Emanuela şi Ana îl au ca duhovnic de peste zece ani. Theodor îi cântă colinde, iar Părintele – pe bună dreptate - îi face observaţia că nu e frumos să pronunţe exagerat consoana r – obicei deprins, probabil, o dată cu învăţarea primelor cuvinte nemţeşti. Ne întoarcem în apartamentul închiriat de noi pentru o noapte şi stăm la poveşti, servind o a doua cină din merindele aduse de fiecare în parte. Următor atmosferei de rugăciune în care am pătruns (o dată cu intrarea pe porţile mănăstirii) Ana povesteşte câte ceva despre felul cum se sting, sub ochii ei, pacienţii grav bolnavi de inimă. Unii – spune ea – mor împăcaţi şi parcurg „marea trecere” lin; alţii (necredincioşii, hedoniştii) se apropie de finish cu teamă şi disperare, cu gândul să mai profite un pic, de plăcerile lumeşti. Lupta cu îngerul – îşi întăreşte Ana ideea - e dură de tot atunci când prin viaţa interioară a omului bate crivăţul iubirii egoiste de sine şi al indiferenţei faţă de orice spiritualitate. Una din povestirile ei mi s-a părut de-a dreptul zguduitoare: îi soseşte într-o zi un pacient bine făcut – un vlăjgan - care suferise un grav accident cerebral şi o serie de complicaţii cardio-vasculare. Starea critică în care se afla a determinat trimiterea lui grabnică la urgenţe. După trei săptămâni, acelaşi pacient – ajuns într-o stare de nerecunoscut - revine, de data aceasta fiind supus unei terapii intensive. Una din colegele ei o cheamă să i-l arate: este mai slab cu, poate, 40 de kilograme, numai piele şi os. Ultimele zile din viaţă avea să şi le petreacă – în stare de inconştienţă, desigur - oxigenat de tuburi şi perfuzii. Întâmplarea îmi aminteşte de ceea ce s-a întâmplat cu unchiul Ramonei Petric în această toamnă-iarnă.

Sâmbătă, 29 decembrie. Rămân, dimineaţa, cu Theodor în cameră. Toţi ceilalţi se duc la biserică (Sf. Liturghie începe la ora 7). Fetele se împărtăşesc zilnic – pe toată durata şederii noastre la mănăstire – la fiecare Liturghie. La întoarcerea de la biserică şi trapeză Raluca îmi vâră pe sub nas un fel de grisină de culoarea muştarului: este lumânarea (din ceară veritabilă) cu miros de fagure de albine pe care a aprins-o în momentul împărtăşirii (cuminecării).

Ne schimbăm, încă o dată, camera. Prin intervenţia Părintelui Stareţ primim un apartament într-o clădire de protocol („clopotniţa”), dotată cu două băi: una la parter, alta – mai spaţioasă - la etaj, accesibilă după escaladarea unei scări în formă de spirală. Caloriferele duduie de căldură. Trebuie să oprim unul din ele.

După prânz, în timp ce Theodor cu fetele se odihnesc, plec în drumeţie cu Claudiu. Vorbim despre – între altele – programa de filosofie (Claudiu este lector de filosofie), despre amicul nostru comun Cosmin (nepotul actorului Dragoş Pâslaru, devenit acum monahul Valerian, pe care plănuim să-l vizităm la mănăstirea Frăsinei). Seara mergem la slujba de Vecernie, apoi la trapeză. Înainte de culcare vedem (pe laptop) două filme: Fii cu ochii pe fericire şi Zapping.

Duminică, 30 decembrie. Drumeţie la o cabană, în munte. La întoarcere împrumutăm o sanie şi-l plimbăm pe Theodor la vale. Ajunşi la „clopotniţă” încep să mă uit cu Claudiu la Singurătatea florilor. Înainte de culcare îl vizităm la Stareţie pe Părintele Stareţ Ilarion. Theodor îi colindă şi când termină de cântat întreabă (neregizat): Are Părintele Stareţ cozonac? Părintele se execută şi ne aduce câteva felii dintr-un delicios cozonac de casă. Apoi ne vizitează la „clopotniţă”. Theodor însă e surescitat de melodiile (demo) de la telefonul mobil al Anei şi n-are chef de vizitatori, fie ei şi stareţi. Părintele Stareţ a venit încărcat ca un Moş Crăciun, cu alte daruri: o icoană de la Athos cu Maica Domnului şi Pruncul, vin, suc, ciocolată, banane, portocale. Theodor însă i-o retează: Fără Părintele Stareţ! După plecarea lui (n-a stat decât un minut) îl dojenim pe Theodor şi îl culcăm pe canapeaua unde dormise, cu o seară înainte, Raluca. Îi spunem că e pedepsit şi îi arătăm că s-a purtat necuviincios. După Vecernie, seara târziu mă sună PS. Vorbeşte în maghiară şi nu-l recunosc la-nceput. Îi povestesc despre purtarea necuviincioasă a lui Theodor, însă eu sunt acum cel dojenit: N-are decât cinci ani! – îmi aminteşte PS şi m­ă-ntreabă la cine mă spovedesc eu. Îi răspund că i-am spus, ultima oară când ne-am întâlnit, că nu m-am mai spovedit de – probabil – doi sau tre ani. Zice că îmi stă la dispoziţie. Îi mulţumesc şi îi promit că voi încerca să reînnod firul duhovnicesc. Mă îndeamnă, de asemenea, să îl descopăr pe părintele Teofil – o „comoară de om” pe care – zice el – prea puţini l-au descoperit.

M-a sunat şi Adrian Enescu să ne ureze "La mulţi ani".
Luni, 31 decembrie. Clipele se scurg repede. Petrecem câteva ore în biserică (unde Theodor îşi cere iertare de la Părintele Stareţ pentru purtarea sa din ajun) şi un ceas în preajma Părintelui Teofil. Eu n-am zis aproape nimic. Am ascultat doar intervenţiile lui Claudiu şi, desigur, răspunsurile Părintelui. Vorbesc la telefon cu Dorin şi schimbăm urări de An Nou. Înainte de slujba de seară fetele pregătesc câteva platouri frumos ornamentate cu mezeluri şi legume – ultima cină din 2007. Pe la miezul nopţii (mai exact 23.40) mă retrag cu Theodor în camera noastră: adoarme aproape imediat. Ceilalţi se întorc un ceas mai târziu. Ciocnim şampanie şi ne culcăm – nu înainte de a-l colinda pe PS cu „La mulţi ani cu sănătate”.
Marţi, 1 ianuarie. După Liturghie ne urcăm toţi cinci în maşina lui Claudiu şi, escortând Logan-ul break al Părintelui Stareţ de acolo, Matei (fost ucenic al Pr. Teofil Matei), care a venit să le ia pe Emanuela şi pe Ana, îl urmăm la mănăstirea Şinca Veche. Am aflat de această mănăstire de la Oana Bica şi ne propusesem să o vizităm. Când aproape renunţasem la idee (aşa cum am renunţat şi la vizita noastră la Frăsinei) aflăm că Părintele Matei vine după noi, astfel că ceea ce părea o idee abandonată se transformă într-una din cele mai frumoase amintiri din această vacanţă. Drumul durează o oră. Ajungem mai întâi la grotă, unde admirăm o mănăstire rupestră veche, apoi urcăm la mănăstirea recent construită care ne lasă muţi de uimire. După ce vedem capela (lăcaşul de rugăciune), trapeza, prispa cu bârne de lemn în stil tradiţional etc. îi spun Pr. Matei că n-am mai văzut aşa ceva decât la unele aşezăminte ortodoxe din străinătate. Ce e deosebit? – întreabă el. Poate are dreptate. Altare, catapetesme, trapeze etc. se găsesc în orice aşezământ monahal ortodox. A lăuda bunul gust, rafinamentul cu care este împodobită această micuţă mănăstire, simplitatea şi totuşi profunzimea look-ului gândit de ctitorii ei poate părea un moft. Însă – trebuie să recunosc – sunt (şi) în această privinţă un mofturos, pentru că Ortodoxia mă cucereşte, înainte de toate, prin Frumuseţe, prin duhovnicia bizantină, iar ceea ce am văzut la Şinca îmi pare o oază, unică în România, de Frumos şi de Autentic, de simplitate şi rafinament. Mă simt mai aproape ca oricând de versurile lui Ioan Alexandru (decupate din volumul Imnele Transilvaniei şi devenite în 1971 libret pentru poemul symphonic pop Basorelief, pe muzica lui Adrian Enescu): Dar este vitejia şi adesea ea rămâne / Singura avuţie pentru un neam / Când graiul nu mai are cuvânt şi odoarele preţ / Sângele-i întreba de veşmântul de luptă / Acum e seară şi e târziu / Până departe-ntunecime / Caii înşeuaţi aleargă goi / La marea nuntă din vechime / Crinii răsar în Răsărit din nou / E pregătit pământul de primire / Întâii vestitori albaştri au sosit / Cu aripi mari spre ţară în oştire / Poiana ţine-n braţe pe talgere de fum / Ştergarele luminii într-o dungă / Pământul este o cadelniţă-n amurg / Când oile se limpezesc în strungă / Veşnică amintire celor ce-au iubit / Neprihăniţi senin până la moarte / Căci din adâncurile bunului Pământ / Iubirea-nvârte lumea mai departe / Ne-am îmbrăcat curat de sărbători / Gura ni-e numai imne şi slăvie / Pace în cer şi pace între oameni / În toţi şi toate pace, slavă Tie / În focu-ncins de bucuria Ta / S-au luminat puterile din jur / Şi-n loc de fiare s-au făcut popoare / Din vorbe ce sunt ne-om cladi graiuri / Acum e linişte peste păduri / De-acum e graiul Lui al meu / Când povestim e Graiul de departe / Şi oamenii-L ascultă îmbrăcaţi / În slava lor de foc de după moarte / Bărbaţii-nchişi în gorunii din porţi / De mii de ani se străduie să iasă / Pe sângele lor tainic se trudesc / Să-mpingă-n cer corabia din casă / Acum e linişte peste păduri / Un râu subţire picură din munte / Cu zvon de clopoţei şi oseminte / Acolo sus e neamul meu plecat / Cu turmele pe plaiurile sfinte / De bună seamă că s-ar cuveni / Să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume / Cei ctitori jupuiţi de vii / Ostaşi martiri cu feţe cuvioase / Oriunde intră plugul în pământ / Dai de un scut şi-o patrie de oase / Când fiecare suflet pe pământ / Va fi cuprins de sfânta datorie / Că patria începe-n trupul său / Şi creşte-n ceilalţi în armonie.
Ne înapoiem la Sâmbăta. Afară a prins să ningă. Îl întâlnim pe Stareţul Ilarion care, aflând despre repetatele rugăminţi ale lui Theodor de a cânta la pian, ne pune la dispoziţie o pianină din sala de conferinţe a mănăstirii. Bucuria e maximă: vreo două ceasuri nu l-am desprins pe Theodor de acolo. A cântat obişnuitele sale studii şi potpourri-uri (refrene din diferite cântece, colinde, simfonii sau rapsodii) - armonii care i se plimbă constant prin căpşor, un mic univers sonor care, culmea, ne gâdilă plăcut la ureche.
Terminăm de vizionat Singurătatea florilor care, în ciuda stângăciilor şi chiar stereotipurilor mă fascinează. De fapt mă atrage – cred – contrastul dintre nefericirea pricinuită de ratare (doctorul realizat profesional, dar eşuat – cel puţin până la întâlnirea cu firoscosul şofer de taxi - duhovniceşte) şi fericirea dată de omenie, de curajul de a fi / rămâne om (familia şoferului de taxi, fratele doctorului).

Miercuri, 2 ianuarie. Ne luăm rămas bun de la Părintele Stareţ (Theodor îi mulţumeşte pentru cozonacul primit, pentru pianină, pentru găzduire) – sunt emoţionat de căldura sa, de gestul său de a îngenunchia în faţa lui Theodor (pentru a fi la înălţimea sa) atunci când i-a dăruit două bucăţi de cozonac de casă să aibe la drum. Îl vizităm scurt şi pe Părintele Teofil şi îl găsim îmbrăcat în pullover-ul adus cadou de Emanuela. Când ne îmbrăţişăm şi mă binecuvintează pe cap simte că am barbă şi spune: Porţi barbă că e la modă acum. Lui Claudiu îi aminteşte că „filosofia este după măsura omului”, în vreme ce „teologia este după măsura lui Dumnezeu”. Claudiu îi răspunde smerit că filosofia îşi recunoaşte limitele. Părintele îl întreabă pe Theodor dacă ştie o rugăciune. Theodor îi spune atunci Tatăl nostru şi refrenul cu Prea Sfântă Născătoare de Dumezeu, miluieşte-ne pe noi. Replica Părintelui: Ce fain!...Sunt încredinţat tot mai mult că Theodor are o sensibilitate aparte pentru Părintele nepereche Teofil - "orbul de la Sâmbăta".

Pornim la drum (noi cinci cu maşina lui Claudiu, iar Emanuela şi Ana se duc la gară pentru a lua trenul spre Deva) şi ajungem acasă fără peripeţii, deşi în ţară au început să cadă ninsori abundente.

1 comment:

Simona said...

Am terminat de citit jurnalul cu lacrimi in ochi. Mi-am adus aminte de clipele de liniste traite cu cativa ani in urma in Lacasul Sfant de la Sambata de Sus. O astfel de intilnire, cu oameni minunati, te umple de fericire.
Sa aveti un an 2008 plin de lucruri bune, sanatate si pace sufleteasca!

Simona
blog: http://tualegi.net