Pe plaiurile sfinte

Aşa cum uneori ajunge un cuvânt, un gest, o idee să te tulbure profund, alteori e nevoie de atât de puţin pentru a fi fericit. Sfinţii Părinţi ai Bisericii recomadau (sau, după unii, chiar porunceau) ca lucrul mâinilor (munca) să se îmbine mereu cu rugăciunea, pentru ca omul să nu cadă în deznădejde. Altfel spus, akedia şi toate bolile sufleteşti s-ar datora oboselii, predispoziţiei exagerate a omului spre lene.
Viaţa este, invariabil, o sumă de întâlniri ziditoare (cu oameni care îţi reactivează, uneori cu o forţă ce frizează fanatismul, organul atrofiat al credinţei, acela care – spune Călăuza din Stalker – s-a atrofiat pentru că nu e folosit) şi de întâlniri zdrobitoare (cu semeni care sunt predispuşi să demitizeze totul, să dinamiteze - asemenea Profesorului din acelaşi opus tarkovskian – Zona, magazinul de vise, spaţiul sacru par excellence, în care toate dorinţele devin realitate). Sănătatea noastră depinde, aşadar, de felul în care ne pricepem să asimilăm ceea ce ne hrăneşte şi să filtrăm (pentru a elimina apoi prin nefronii conştiinţei noastre) tot ceea ce e – potenţial – vătămător, tot ceea ce pârjoleşte şi sluţeşte.
Astă-seară, cele (aprox.) 30’ în care – graţie celui care a născocit telefonia mobilă – am vorbit cu Pr. Valerian ne-au umplut de bucurie. Ne-a amintit – din depărtarea schitului unde vieţuieşte acum - că prin tot ceea ce facem nu trebuie să căutăm să mulţumim cu orice preţ pe oamenii care – pentru o vreme doar – fac umbră pământului. Că trebuie să trăim şi să muncim ca şi când, ca şi cum ne-ar privi, din cer de undeva, the immortal eyes of truth. Că – spune cu subînţeles Părintele, fiindcă ştie cât iubesc Meandrele lui Mircea Săucan – atunci când suntem în meandre, să nu ne fie frică a ne arăta ei, oglinzii, aşa cum suntem. (Ce altceva este dezvelirea noastră de vicleşug, de măşti înaintea Celui Preaînalt, decât curajul de a ne privi propriul chip nefardat – şi schimonosit de păcate, de minciună - în oglindă?) După fiecare petrecere în preajma sa (chiar şi de la distanţă, uniţi doar de undele telefonului celular) îmi doresc, pentru un timp, să nu mai vorbesc. Sau, dacă nu mă pot ţine, să fiu mai atent cu ceea ce gândesc, spun, făptuiesc. Atunci îmi este mai uşor să înţeleg versurile lui Ioan Alexandru (şi să simt – fie şi pentru câteva clipe doar - cele spuse de Petre Ţuţea: România este marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ): „Acolo sus e neamul meu / plecat cu turmele, pe plaiurile sfinte.”

Retro, Satana!

Cine nu are o copilărie fericită să-şi cumpere...dacă mai poate. Filmul lui Federico Fellini, în technicolor şi widescreen, ne transmite peste decenii (a fost realizat în 1965) că - după o luptă dură cu încercările (ispitele) prin care, ca „oameni mari” ce-am devenit, trecem – doar lucrurile bune, întemeietoare şi ziditoare pe care le-am deprins în „cei şapte ani de-acasă” ne mai pot salva. Totul e să ne încăpăţănăm să fim (să redevenim) „asemenea pruncilor”.
Giulietta (Giulietta Masina) este soţia lui Giorgio (Mario Pisu), un bărbat încă şarmant, care e un fel de PR agent (organizează întâlniri de afaceri, fashion shows, reuniuni mondene - la servici, dar şi acasă) mereu ocupat şi epuizat – spune el - de lucru. Într-o noapte însă, Giulietta îl aude rostind în somn numele altei femei (Gabriella). Altădată îl surprinde vorbind la telefon cu o necunoscută. Susţinută de soră, ea va apela în cele din urmă la serviciile profesioniste ale unui public eye, care îl va surprinde pe Girogio „în flagrant”. Criza conjugală a Giuliettei este amplificată de anturajul monden (upper-class) zgomotos şi pestriţ al soţului ei, precum şi de amoralismul vecinei sale extravagantă şi senzuală, Suzi (Sandra Millo) – antipodul Giuliettei.
Giulietta degli spiritti poartă apăsat marca regizorului său, a compozitorului predilect al lui Fellini, Nino Rota, şi a operatorului Gianni Di Venanzo (director de imagine şi la alte câteva capodopere ale cinematografului italian: Otto e mezzo / 8 ½, L’Eclisse / Eclipsa, Le Mani sulla città / Cu mâinile pe oraş, La Notte / Noaptea): un nucleu narativ redus la esenţe, preocuparea pentru psihodinamica memoriei, fantezie şi vis.
Ceea ce riscă să treacă neobservat în acest film-spectacol flamboaiant este însăşi „crucea” sa: apelul personajului titular la inocenţă, la copilărie şi rezistenţa cu care această făptură (înrudită cu Gelsomina din La Strada şi Cabiria din Le Notti di Cabiria / Nopţile Cabiriei, în interpretarea, mereu surprinzătoare, a aceleiaşi Giuliatta Masina) înfruntă „spiritele” invocate în şedinţele de spiritism (Fellini satirizează aici mofturile pop şi misticoide ce aveau să cunoască un boom în cultura New Age), sau întreţinute de fauna colorată şi hedonistă a vecinei petrecăreţe: mediumuri, gigolo şi târfe de lux, persoane din înalta societate.
În mijlocul orgiilor excentrice la care asistă (fără să participe), Giulietta aduce cu ea o naivitate de copil uimit, care pune în încurcătură logica de fier a cinicului lor doctor de familie, dar – nota bene – doar această zestre sufletească îi dă putere să alunge „legiunea de spirite” care o terorizează, poruncindu-le: „Plecaţi de aici, voi nu existaţi!”. Dintre toate personajele acestui caleidoscop de peripeţii carnavaleşti, doar ea ştie să rostească, salvându-se (de concupiscenţă, dar şi de ispita sinuciderii): „Retro, Satana!”