Tăcerea e de aur

Citesc în presă că secţiunea „In Memoriam...” din cadrul Festivalului de Film de la Sighişoara (17-20 septembrie a.c.) îl omagiază pe precursorul oficial al Noului Val românesc, Alexandru Tatos. În ultimii ani, el a fost redescoperit ca „valoare cinematografică autentică” de către „iubitorii realismului şi ai minimalismului, stilurile care par sa fi condus România spre succes”. Cu această ocazie, Secvenţe, una dintre capodoperele cineastului, va fi proiectat la Sighişoara în cadrul unei ceremonii speciale. Îi spun Monahului că actorul Dragoş Pâslaru va putea fi văzut pe ecranul susnumitului festivalul în rolul acelui tânăr stingher ieşit din spital pe 31 decembrie ce-şi caută disperat un prieten cu care să facă Revelionul. Îşi aminteşte imediat despre ce e vorba, doar el însuşi i-a dat viaţă în urmă cu aproape 30 de ani. Îi mărturisesc că sunt un pic întristat că „iubitorii realismului şi minimalismului” se folosesc doar de acest film (şi, evident, de alte câteva titluri: Reconstituirea, Proba de microfon, Croaziera, O lacrimă de fată) atunci când caută antecedente „realiste” şi „minimaliste” în cinematograful românesc ante-1990. Ca şi cum doar ele sunt experimente demne de luat în seamă, de (re)vizitat. Ca şi cum opusurile ce propun un alt tip de realism (Meandre, Suta de lei, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi, Semnul şarpelui, Dincolo de pod, Sfârşitul nopţii) n-ar conta. Ca şi cum ar exista un singur tip de realism. Că publicul şi critica de azi nu vor să ştie decât şi numai de „realismul minimalist” (whaterver that means) pot să înţeleg. Dar că celelalte modalităţi de exprimare filmică – mai puţin fruste, după părerea mea, mai deschise spre transcendent – trebuie puse la zid mi-e greu să accept. Monahul a spus că atitudinea de acum a celor ce resping poetica unui film precum Concurs în favoarea celei din Secvenţe sau Proba… este un caz tipic de teribilism despre care nici nu merită a se pomeni (spre a nu ajunge la pălăvrăgeală). Silence is best spune el şi cred că nu greşeşte…By the way: amicul meu cinefil, Lucian, este certat de unii cinefili tineri (ce cred că cinematograful începe şi se termină cu filmele actuale americane) pentru că a îndrăznit să nu guste ultimul răcnet al unui regizor cool & cult, infantil ca mesaj, cuget şi simţire, însă gata oricând să şocheze (printr-un exces de violenţă, prin binomul ­sex-crime). Drept care i-am adresat amicului meu un welcome to the club pe-un ton de romanţă („Am început să-mbătrânesc…”) ce cheamă „anii tinereţii”. O dată mai mult se vede (pentru cel care vrea să vadă): crowd pleasing – care e totuna cu un act de prostituare – nu ţine la nesfârşit. Şi mai ales nu duce neapărat la pierzanie, atunci când metanoia e lăsată să-şi săvârşească lucrarea. Când omul ia seama la izbăvirea propriului suflet, nu la clişeele trendy din filme. Şi iar ajungem la filmul înţeles ca rugăciune (deci hrană duhovnicească) versus filmul-conservă, filmul-îngheţată (deci cool), filmul-fast food etc.

Am trecut astăzi pe strada Mureş din urbea noastră. Cândva (la sfârşitul anilor 80) era magnetul tuturor timişorenilor, căci acolo era patria talciocului. Pe kilometri întregi de străzi de-a lungul şi de-a latul acelui cartier sute de oameni îşi deschideau taraba cu lucruri mai vechi sau mai noi pe care altundeva (în comerţul socialist) nu le puteai găsi. Acolo era, ani la rând, pelerinajul meu de duminică dimineaţa. Tot în acelaşi cartier se construise, în 1985, ultimul cinematograf ctitorit în „epoca de aur”: Unirea. Primul film: Declaraţie de dragoste (cu cel puţin două virtuţi: imaginea lui Doru Mitran şi muzica lui Florin Bogardo), al doilea: Concurs. Acolo aveam să văd (a zecea oară poate) Pas în doi şi, în chiar ziua când m-am văzut pe listele admişilor la facultate (iulie 1990), Proba de microfon. Prin 1996 am văzut acolo ultimul film: Natural Born Killers. Între timp s-a închis, iar acum e „casă de rugăciuni” pentru baptişti. De ce nu, la urma urmei? Nu puţini semeni de-ai noştri vor să obţină numaidecât – într-o formă sau alta - un „certificat de mântuire”. Vor să ştie cu certitudine că au un loc asigurat în rai…Şi când te gândeşti că întreg occidentul, nu doar nişte „apostaţi”, e întemeiat pe o astfel de raportare – legalistă, juridică – la virtute şi păcat, la izbăvire şi pierzanie…

Oh, Susana!

În 1990 când am fost în Belgrad na sjujbenom putu (mai precis la talcioc, unde vindeam ba una, ba alta pentru DM), priveam cu jind la videocasetele din chioşcurile de ziare şi librării – filme iugoslave şi world cinema la discreţie. Când voi ajunge, mi-am zis, să pot cumpăra şi în România filme româneşti şi străine din magazine şi chioşcuri de ziare? Iată că a venit clipa. Mai nou, câteva cotidiene de mare tiraj vând la un preţ rezonabil, un DVD cu filme (sau un CD cu muzică) împreună cu gazeta lor.

Deunăzi am dorit să cumpăr De-aş fi…Harap-Alb pe care mi-aş fi dorit să-l văd în copilărie, însă am ajuns la el abia mult după 1990, când m-am vindecat de florinpiersico-mania de care (până, cred, la începutul anilor 80) sufeream. Fantezia lui Gopo (inspirată de basmul savuros, ca limbaj mai ales, de Ion Creangă) mi se pare puerilă şi cam humourless (în comparaţie cu ceea ce s-a putut face la noi, mai târziu, în această cheie parodică – vezi Secretul armei … secrete de Alexandru Tatos). Am dorit să am, totuşi, acest film pentru chipurile tinere (o, tempora!) sau mai puţin tinere ale lui Piersic, Cristea Avram, Irina Petrescu, Emil Botta, Liliana Tomescu… În film joacă (e un fel de a spune) şi Lica Gheorghiu – prezenţă crispată, episodică. Femeia era fiica liderului de atunci al RPR, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Şi, asemenea lui Susan din Citizen Kane, era febleţea lipsită de talent a unui om extrem de influent. Rezultatul: în ciuda niciunei afinităţi pentru arta actoricească, Lica a fost distribuită – până să ajungă la putere Nicolae Ceauşescu, moment când a intrat într-o dizgraţie totală - în câteva filme (the bad thing); ca urmare a insistenţelor ei de a fi numaidecât actriţă, primul om din stat (tăticul ei) a dispus înfiinţarea studiourilor de film de la Buftea (the good thing). Aşa cum se întâmplă adesea, binele şi răul sunt în chip ciudat împletite. Lica trece (†1987), studioul a rămas. Oricum, Dumnezeu s-o odihnească pe Lica Gheorghiu, acolo unde e. Mai trist e că acum s-au înmulţit „vedetele” ca ea. Cum s-au înmulţit şi canalele TV (profilate exclusiv pe derizoriu, pe promovarea non-valorii, pe divertismentul de cea mai proastă calitate etc.), Lica e astfel mai vie ca oricând, peste tot şi în mii de exemplare. Amatorismul e rege, în timp ce performanţele unor actriţe profesioniste mari, de teatru şi film, ca Irina Petrescu, Gina Patrichi, Leopoldina Bălănuţă, Valeria Seciu, Carmen Galin ş.a. rămân - mai ales pentru cei tineri - necunoscute.