Human resources

Dispare dintr-o dată cineva pe care-l cunoşteai, cu care te salutai, vorbeai, cineva cu care reuşiseşi să stabileşti o amiciţie, o comuniune. Brusc, această persoană trece în „lumea umbrelor” şi, treptat apoi, amintirea i se înceţoşează în mintea ta. Se mută în lumea lui Hades şi rămâne acolo o vreme, după care se şterge până şi din memoria cimitirelor.

Şi totuşi, unii dintre noi, ne mai încăpăţânăm să credem că dincolo registrele nu se şterg, că dincolo contabilitatea sufletelor (de tip human resources) este desăvârşită, fiecare suflet de om (exclus alte specii) având „dosarul” său bine ticluit. Probabil că acest gând ne ţine în viaţă, altminteri, dacă am şti că totu­-i trecător, că nu există nici un Contabil-Şef, mă rog, nici un serviciu de contabilitate (la care, deocamdată, nu avem acces) ne-am grăbi să ne spargem ţestele unii altora ori să ne dăm cu capul de pereţi noi înşine. Noroc, deci, cu credinţa pe care-o păstrăm în perfecţiunea şi dreptatea trezoreriei lumii „în oglindă”, în ţinerea de minte (dar şi în milostivirea) ireproşabilă a Programatorului…

Sfârşitul, prin urmare, nu-i aici, iar acolo ni se pregăteşte un program o-bli-ga-to-riu de cinematecă (combinaţie de pelicule horror şi cascadorii râsului) în cadrul căruia vom revedea à la légère telenovela vieţii noastre. Şi ni se va cere, democratic, să judecăm după măsura cu care ştim să iubim, urmând a fi iertaţi după măsura cu care am ştiut să iertăm…

Hocus-pocus

Biblia, Patericul, Evangheliile apocrife etc. sunt pline de situaţii ce par bizare, fantastice, surreal însă - în contextul ecleziastic – tot ceea ce pare supranatural şi ireal este, nu-i aşa?, cât se poate de natural, de real. Are dreptate Dostoievski: realitatea are obligatoriu o componentă paradoxală, stranie, fantastică. Realul e fantastic, iar fantasticul e real.

Azi, cuvântul de învăţătură rostit de sacerdot ne-a trimis spre o istorioară ai cărei protagonişti sunt nişte păgâni ce trăiau în vremurile de demult, dintre aceia care l-au schingiuit şi batjocorit pe Hristos în timpul Patimilor. Astfel, unul dintre ei se zice că ar fi cumpărat o casă în care ar fi rămas, rătăcită (oare?), o icoană cu Mântuitorul. După ce a fost aflată de proprietarul necredincios (şi iconoclast – apropo şi de tema liturgică de azi: Sinodul Ecumenic al VII-lea, care a stabilit, o dată pentru totdeauna, rolul icoanelor Bisericii în mântuirea omului), acesta a prezentat-o tovarăşilor săi necredincioşi. Au hotărât să o scuipe, aşa cum şi-au amintit că procedaseră cu Însuşi Hristos strămoşii lor. Apoi au bătut cuie-n ea şi au împuns-o cu suliţa şi au continuat s-o pângărească cu un burete îmbibat în oţet. Dar – stupoare! – au văzut cum icoana a început nu doar să „plângă”, ci şi să „verse sânge”, drept care au chemat ologii şi orbii şi pe alţi neputincioşi să verifice dacă sângele ţâşnit în chip miraculos din icoana răstignită îi va tămădui. Dacă îi va vindeca, au spus ei, se vor converti şi vor crede. Legenda are – cum altfel? - happy end şi, printr-un fel de efect abracadabrant gen deus ex machina, sângele („care a fost colectat într-un vas încăpător”, zice povestea) s-a dovedit a fi un hocus-pocus blood şi acei bad guys au devenit, aşa cum au promis, good guys.

Restul (cum şi-au continuat & desăvârşit viaţa, deopotrivă neofiţii şi vindecaţii, după miracolul produs) e … tăcere. Sau o serie fără număr, fără număr, de alte legende şi povestiri miraculoase.