O carte foarte veche şi...cam grea

Vara lui 1985 a marcat – a fost un marcaj, o bornă, a milestone indeed – întâlnirea (la Marea Neagră, mai întâi) cu o poveste numită Pas în doi. Parcă respir şi acum aerul acela proaspăt de după primele două vizionări (la grădina de vară din Mamaia şi la un cinematograf din Constanţa), părcă zăresc aievea culorile vii din acele zile. Filmul mi s-a părut zguduitor - probabil nu mai întâlnisem niciunde altundeva pe ecran un mesaj atât de pronunţat împotriva paşilor în doi: Mihai (Claudiu Bleonţ, aici într-unul din cele mai bune roluri – alături de cele din Concurs, 1982; Să mori rănit din dragoste de viaţă, 1983; Dreptate în lanţuri, 1984; Flăcări pe comori, 1987; Rochia albă de dantelă, 1989; O vară de neuitat, 1994 - din cariera sa cinematografică) îşi ratează legăturile cu Monica (Anda Onesa) şi Maria (Ecaterina Nazare); Maria se desparte de parvenitul politruc Iulian (Valentin Popescu) imediat după ce naşte copilul din flori; părinţii Monicăi (Cornel Revent, Lucreţia Maier) trăiesc sub acelaşi acoperiş fără să fie împreună; Dodo (Adrian Titieni) e nefericit cu Felicia (Aurora Leonte), Bob este încornorat de nevasta care – în secvenţa discotecii - se aruncă-n braţele unui pictor, doar Ghiţă (Petrică Nicolae) şi Maria par a rămâne împreună – dar fără glamour - din momentul întâlnirii fatidice de la final. Îmi amintesc jocuri de culise (cu Partidu-n frunte), învârteli şi răutăţi, cupluri care coboară trepte şi perechi care se dezbină – totul pe fondul grav (încă din secvenţa-generic) al muzicii lui Adrian Enescu şi al citatelor muzicale (nu mai puţin grave) din oratoriul Creaţiunea de Haydn.

Există însă, printre atâtea drame, şi câteva secvenţe „de rezistenţă” pe care filmul se sprijină – mă gândesc mai ales la secvenţa bibilotecii. Mihai şi Maria se întâlnesc, întâmplător, în sala de lectură a unei biblioteci. Maria: „Ce ai luat” Mihai: „O carte foarte veche de astrologie: Poveşti despre stele. E o carte foarte veche şi...cam grea. Am luat-o pentru că mă ajută să-mi corectez ţinuta. Devin mai drept.” Şi, când rosteşte această replică face un fel de echilibristică, lăsând acea carte „veche şi cam grea” să-l apese pe cap, cu greutatea ei...Cartea ca instrument de corectare a ţinutei şi de îndreptare. Ce mai spune această secvenţă (şi acest tip de cinema) vremurilor grăbite (şi idolatre) de azi, când prea puţini mai au respect pentru carte, pentru cuvântul scris?...Şi n-au trecut nici măcar 25 de ani! Fiţi binevenite, vremuri minimaliste, cu cinematograful vostru „direct” şi „autentic”, fără metaforă şi poezie. Fii binevenită poezie cu metaforă pustie. Poate că – cine ştie – după ce ne vom fi săturat de-atâta poezie pustie, ne-om întoarce şi la cinematograful poetic - azi uitat - pe care l-au practicat Dovjenko, Murnau, Chaplin, Mizoguchi, Kurosawa, Ozu, Robert Bresson, Fellini, Antonioni, Bergman, Bunuel, Paradjanov, Tarkovski, Abuladze, Piţa, Veroiu sau Săucan, pe care îl mai întâlnim (dar câtă vreme?) la Emir Kusturica sau Jiri Menzel.

Alarm system

Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei, cartea lui Livius Ciocârlie, este o interesantă mărturie venită din partea unui om care - fără a se considera credincios - nu e nici antireligios, un om care îi recunoaşte religiei meritul – unic – de a crea o spiritualitate. Livius Ciocârlie (pe care, din păcate, nu l-am cunoscut personal) este sceptic şi chiar dezaprobator faţă de cei care se declară, fără rezerve, atei. Îmi amintesc astfel că şi pe mine m-a intrigat uşurinţa cu care, la răstimpuri, cunoştinţe de-ale mele de aici ori din lumea largă au afirmat că sunt necredincioase. Totuşi, nu mi-am revendicat indignarea dintr-o credinţă fierbinte, bine definită dogmatic.

Un lucru mi se pare super important: să pot să depăşesc cumva poticnelile care-mi răsar în drum atunci când analizez in excess atitudinea altora faţă de mine, faţă de noi trei. În realitate n-ar trebui să existe – nu pot fi raţional până la capăt – astfel de scrupule. Viaţa e, desigur, doar una şi nu merită consumul nervos pentru fiecare fleac, pentru fiecare răutate, câtă vreme neuronii distruşi (cel mai adesea autodistruşi) nu se mai regenerează. Atâta doar că sistemul de „alarmare” şi „autosesizare” funcţionează underground, la nivel subconscious – prietenii întru frământări ştiu de ce.

Timpuri noi

Azi după-amiază Raluca a plecat spre Budapesta. Au avut ceva turbulenţe în zbor, însă a ajuns OK. Mâine va porni spre Tai Pei.

Eu am fost la şcoală. Cu elevii de-a XII-a am analizat un text intitulat Eat-Sleep-Buy-Die – o radiografie fără dulcegării a „miracolului economic occidental”, cu tot ceea ce ascunde el: alienare, exacerbarea dorinţei de a consuma more and more, mecanicizarea vieţii, poluarea mediului, exploatarea etc. Am fost un pic surprins de faptul că aproape nimeni nu ştia precis ce înseamnă globalizare şi societatea de consum. Cu elevii mei mai mici (de-a IX-a) am făcut exerciţii (gramatică şi texte mai uşoare) pe grupe.

Seara am ieşit cu Theodor la un corner shop să luăm nişte alimente pentru zilele următoare. M-a copleşit un copac cu flori sub care am trecut. Flori au acum pomii toţi, însă acesta mi se părea că avea crengi întregi de flori mari şi albe. Atunci, preţ de o clipă am uitat de tot ce poate să urâţească viaţa asta: cleveteala, ţinerea de minte a răului, încăpăţânarea de a nu uita de rănile pricinuite de alţii. Priveliştea cu aceşti copaci înfloriţi (chiar sluţită de background-ul desenat de blocurile tip match box care, cu douăzeci de ani în urmă, au înlocuit casele din cartierul în care locuim) pare a spune că merită a ne încăpăţâna într-altă direcţie. Victoria acestor petale albe (ce au ieşit de dub dictatul încă unei ierni călduţe şi cenuşii) şi a acestui anotimp al noului şi al renaşterii ne îmbie să stăruim în adevărata luptă: aceea cu noi înşine - atunci când partea slabă (= rea) din noi ne sună-n auz glasuri şi vorbe pe care – cu mintea - dorim să le ştim apuse for ever, însă – cu inima – încă ne mai dor. La urma urmei, totul converge spre această nouă naştere a naturii, punctată ritualic pe partea mea de continent (potrivit tradiţiei creştin răsăritene) de Praznicul Învierii de la sfârşitul lui aprilie. La modul ideal, urcuşul acesta anevoios - datorită unei insuficiente pregătiri (asceze) – trebuie să ducă (nu se poate altfel) spre rostirea din inimă a unui Hristos a-nviat! chiar şi către cei pe care – dintr-o pricină sau alta – nu-i (mai) avem la inimă.