O carte foarte veche şi...cam grea

Vara lui 1985 a marcat – a fost un marcaj, o bornă, a milestone indeed – întâlnirea (la Marea Neagră, mai întâi) cu o poveste numită Pas în doi. Parcă respir şi acum aerul acela proaspăt de după primele două vizionări (la grădina de vară din Mamaia şi la un cinematograf din Constanţa), părcă zăresc aievea culorile vii din acele zile. Filmul mi s-a părut zguduitor - probabil nu mai întâlnisem niciunde altundeva pe ecran un mesaj atât de pronunţat împotriva paşilor în doi: Mihai (Claudiu Bleonţ, aici într-unul din cele mai bune roluri – alături de cele din Concurs, 1982; Să mori rănit din dragoste de viaţă, 1983; Dreptate în lanţuri, 1984; Flăcări pe comori, 1987; Rochia albă de dantelă, 1989; O vară de neuitat, 1994 - din cariera sa cinematografică) îşi ratează legăturile cu Monica (Anda Onesa) şi Maria (Ecaterina Nazare); Maria se desparte de parvenitul politruc Iulian (Valentin Popescu) imediat după ce naşte copilul din flori; părinţii Monicăi (Cornel Revent, Lucreţia Maier) trăiesc sub acelaşi acoperiş fără să fie împreună; Dodo (Adrian Titieni) e nefericit cu Felicia (Aurora Leonte), Bob este încornorat de nevasta care – în secvenţa discotecii - se aruncă-n braţele unui pictor, doar Ghiţă (Petrică Nicolae) şi Maria par a rămâne împreună – dar fără glamour - din momentul întâlnirii fatidice de la final. Îmi amintesc jocuri de culise (cu Partidu-n frunte), învârteli şi răutăţi, cupluri care coboară trepte şi perechi care se dezbină – totul pe fondul grav (încă din secvenţa-generic) al muzicii lui Adrian Enescu şi al citatelor muzicale (nu mai puţin grave) din oratoriul Creaţiunea de Haydn.

Există însă, printre atâtea drame, şi câteva secvenţe „de rezistenţă” pe care filmul se sprijină – mă gândesc mai ales la secvenţa bibilotecii. Mihai şi Maria se întâlnesc, întâmplător, în sala de lectură a unei biblioteci. Maria: „Ce ai luat” Mihai: „O carte foarte veche de astrologie: Poveşti despre stele. E o carte foarte veche şi...cam grea. Am luat-o pentru că mă ajută să-mi corectez ţinuta. Devin mai drept.” Şi, când rosteşte această replică face un fel de echilibristică, lăsând acea carte „veche şi cam grea” să-l apese pe cap, cu greutatea ei...Cartea ca instrument de corectare a ţinutei şi de îndreptare. Ce mai spune această secvenţă (şi acest tip de cinema) vremurilor grăbite (şi idolatre) de azi, când prea puţini mai au respect pentru carte, pentru cuvântul scris?...Şi n-au trecut nici măcar 25 de ani! Fiţi binevenite, vremuri minimaliste, cu cinematograful vostru „direct” şi „autentic”, fără metaforă şi poezie. Fii binevenită poezie cu metaforă pustie. Poate că – cine ştie – după ce ne vom fi săturat de-atâta poezie pustie, ne-om întoarce şi la cinematograful poetic - azi uitat - pe care l-au practicat Dovjenko, Murnau, Chaplin, Mizoguchi, Kurosawa, Ozu, Robert Bresson, Fellini, Antonioni, Bergman, Bunuel, Paradjanov, Tarkovski, Abuladze, Piţa, Veroiu sau Săucan, pe care îl mai întâlnim (dar câtă vreme?) la Emir Kusturica sau Jiri Menzel.