Timpuri noi

Azi după-amiază Raluca a plecat spre Budapesta. Au avut ceva turbulenţe în zbor, însă a ajuns OK. Mâine va porni spre Tai Pei.

Eu am fost la şcoală. Cu elevii de-a XII-a am analizat un text intitulat Eat-Sleep-Buy-Die – o radiografie fără dulcegării a „miracolului economic occidental”, cu tot ceea ce ascunde el: alienare, exacerbarea dorinţei de a consuma more and more, mecanicizarea vieţii, poluarea mediului, exploatarea etc. Am fost un pic surprins de faptul că aproape nimeni nu ştia precis ce înseamnă globalizare şi societatea de consum. Cu elevii mei mai mici (de-a IX-a) am făcut exerciţii (gramatică şi texte mai uşoare) pe grupe.

Seara am ieşit cu Theodor la un corner shop să luăm nişte alimente pentru zilele următoare. M-a copleşit un copac cu flori sub care am trecut. Flori au acum pomii toţi, însă acesta mi se părea că avea crengi întregi de flori mari şi albe. Atunci, preţ de o clipă am uitat de tot ce poate să urâţească viaţa asta: cleveteala, ţinerea de minte a răului, încăpăţânarea de a nu uita de rănile pricinuite de alţii. Priveliştea cu aceşti copaci înfloriţi (chiar sluţită de background-ul desenat de blocurile tip match box care, cu douăzeci de ani în urmă, au înlocuit casele din cartierul în care locuim) pare a spune că merită a ne încăpăţâna într-altă direcţie. Victoria acestor petale albe (ce au ieşit de dub dictatul încă unei ierni călduţe şi cenuşii) şi a acestui anotimp al noului şi al renaşterii ne îmbie să stăruim în adevărata luptă: aceea cu noi înşine - atunci când partea slabă (= rea) din noi ne sună-n auz glasuri şi vorbe pe care – cu mintea - dorim să le ştim apuse for ever, însă – cu inima – încă ne mai dor. La urma urmei, totul converge spre această nouă naştere a naturii, punctată ritualic pe partea mea de continent (potrivit tradiţiei creştin răsăritene) de Praznicul Învierii de la sfârşitul lui aprilie. La modul ideal, urcuşul acesta anevoios - datorită unei insuficiente pregătiri (asceze) – trebuie să ducă (nu se poate altfel) spre rostirea din inimă a unui Hristos a-nviat! chiar şi către cei pe care – dintr-o pricină sau alta – nu-i (mai) avem la inimă.