Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei, cartea lui Livius Ciocârlie, este o interesantă mărturie venită din partea unui om care - fără a se considera credincios - nu e nici antireligios, un om care îi recunoaşte religiei meritul – unic – de a crea o spiritualitate. Livius Ciocârlie (pe care, din păcate, nu l-am cunoscut personal) este sceptic şi chiar dezaprobator faţă de cei care se declară, fără rezerve, atei. Îmi amintesc astfel că şi pe mine m-a intrigat uşurinţa cu care, la răstimpuri, cunoştinţe de-ale mele de aici ori din lumea largă au afirmat că sunt necredincioase. Totuşi, nu mi-am revendicat indignarea dintr-o credinţă fierbinte, bine definită dogmatic. Un lucru mi se pare super important: să pot să depăşesc cumva poticnelile care-mi răsar în drum atunci când analizez in excess atitudinea altora faţă de mine, faţă de noi trei. În realitate n-ar trebui să existe – nu pot fi raţional până la capăt – astfel de scrupule. Viaţa e, desigur, doar una şi nu merită consumul nervos pentru fiecare fleac, pentru fiecare răutate, câtă vreme neuronii distruşi (cel mai adesea autodistruşi) nu se mai regenerează. Atâta doar că sistemul de „alarmare” şi „autosesizare” funcţionează underground, la nivel subconscious – prietenii întru frământări ştiu de ce.
No comments:
Post a Comment