Saturday, 4 July 2009

Prozelitismul homoerotic şi limita prieteniei

Cuvânt înainte de Mihail Neamţu la cartea lui Thomas Hopko,

Homosexualitatea. O abordare ortodoxă

(trad.: Marian Rădulescu; coperta: Dan Voinea; Editura Teosis, Oradea, 2009)


„The expense of spirit

in a waste of shame

Is lust in action.”

William Shakespeare

Sonetul 129








Neutralitatea modernă


La mijlocul secolului XX, ofiţerii nazişti au deschis porţile cuptoarelor de la Auschwitz nu doar evreilor, polonezilor, ţiganilor, disidenţilor creştini, ci şi bărbaţilor şi femeilor presupuşi sau declaraţi homosexuali. În mod aprioric, extrema dreaptă a decis că aceşti oameni, chiar dacă discreţi în comportament, erau inapţi pentru chemările înalte ale istoriei germane. Sunt şi astăzi oameni care cred în „soluţia finală” a exterminării – invocând literal episodul Sodomei, socotind că membrii acestei categorii de oameni sunt incapabili de inteligenţă, hărnicie sau devotament în slujirea unor cauze nobile pentru viaţa cetăţii. Totuşi, istoria îi contrazice pe sceptici. De la înţeleptul Socrate (471–399 î.e.n) până la conservatorul Allan Bloom (1930-1992)[1], din timpul liricei Sappho (sec. VII î.e.n) spre relaxatele scrieri ale lui Oscar Wilde (1854-1900) sau către veacul nefericitului Arthur Rimbaud (1854-1891), existenţa prieteniilor homosexuale n-au împiedicat excelenţa artistică ori superlativul gândirii. Este totuşi dificil, dacă nu cumva stupid să afirmi că fără bisexualitatea împăratului Alexandru cel Mare (356-323 î.e.n.), Mediterana şi Orientul apropiat n-ar fi avut parte de cuceririle ştiinţifice ale elenismului. Homosexualitatea nici nu suprimă, dar nici nu oferă garanţia civilităţii ori a geniului poetic, filozofic sau militar. Modernitatea occidentală a avut deci temeiuri să suspende discriminarea juridică a cetăţenilor cu alte preferinţe sexuale decât cele ale majorităţii (prevăzută de faimosul articol 200 al Codului penal al României socialiste).

Stigmatizarea socială a unui homosexual qua homosexual nu poate găsi justificări din perspectiva unei etici care recunoaşte caracterul inalienabil al libertăţii de asociere. Aceasta nu înseamnă că dezacordul faţă de practica şi prozelitismul de tip homosexual nu poate fi exprimat articulat, inteligent şi tăios.[2] În rândurile de mai jos voi încerca să răspund la câteva întrebări: (1) care este raportul public-privat în relaţia pe care homosexualul contemporan o întreţine cu sine? (2) ce este şi ce nu este prozelitism gay & lesbian? 3) cum poate fi înţeles discursul cultural postmodern despre homosexualitate? 4) cum reacţionează sfera politicii (ministerele guvernamentale, parlamentul, etc) la provocările aduse de limbajul auto-victimizant al minorităţilor sexuale? 5) ce are de spus creştinismul tradiţional despre această problematică şi ce principii teologice subîntind punctul de vedere al Bisericii ortodoxe?


Febra postmodernităţii


Marcată de etosul revoluţionar şi de ideologia progresului, postmodernitatea contestă neutralitatea poziţiei modernilor. E prea puţin! Suntem chemaţi să recunoaştem contribuţia esenţială la diversitatea culturală a lumii pe care o aduc operele literare şi ştiinţele sociale conduse în cheie homoerotică. Potenţiale homofobii sunt denunţate pretutindeni în operele clasicilor. Dialogul fratern între Ghilgameş şi Enkidu, dragostea dintre Ahile şi Pericle, prietenia lui David pentru Ionatan, iubirea lui Iisus pentru apostolul Ioan – toate marile drame ale afecţiunii trebuiesc filtrate prin hermeneutica suspiciunii. Nicio religie cu rădăcini ancestrale – mai cu seamă religiile Cărţii – nu scapă deconstrucţiilor universitare. Vaste congregaţii academice participă la rescrierea istoriei culturale a Occidentului, din care Platon (428-347 î.e.n.), Cicero (102–43 î.e.n) ori Sf. Pavel (†67 e.n.) ies vinovaţi pentru introducerea noţiunii de „păcat împotriva naturii.”[3] Homosexualitatea ajunge să fie descrisă nu doar ca înclinaţie liberă a subiectului, ci drept rezultat al unei predestinări absconse. Biologia şi genetica conjură la producerea unui nou discurs în care minoritarii varsă lacrimi iar majorităţile întind batista.

Linia „idealistă” citată aici subscrie unei ontologii care acceptă distincţia fundamentală între nobil şi abject, între sus şi jos, între esenţial şi derizoriu, între veşnicie şi lucrurile pasagere. În antichitate au existat valori mai puternice decât „identitatea sexuală” (de altfel, cel mai jos numitor comun pe care îl împărtăşim cu animalele). Apartenenţa la familie, la un trib, la o cetate (cetăţenia ateniană sau romană, de pildă), slujirea unui panteon – toate acestea deschideau un anumit tip de universalitate. Nici primii moderni n-au socotit că sexualitatea poate fi sursa unei identităţi subiective, socotind că resursele noastre de umanitate şi dumnezeire trebuiesc căutate în altă parte.

Dincolo de bibliografia subiectului – vastă şi care ar merita parcursă în altă parte – revine aceeaşi întrebare: există o natură umană cu o vocaţie aparte, pentru care omul trăieşte „întru mister şi revelare,” sau mai degrabă subiectul reprezintă – cu toate ale sale – un construct cultural, oricât gata să fie despachetat? Cât de departe poate avansa modernitatea în disocierea sexualităţii de reproducere? Ce răspuns vom oferi noilor generaţii de copii născuţi dintr-o femeie lesbiană cu donor de spermă anonim pe rol de tată?


Revoluţia permanentă


Pentru că pune idealul egalităţii abstracte deasupra idealului libertăţii, socialismul preferă relativismul. De la judecăţi individuale se trece la raţionamente colectiviste. Imputînd heterosexualilor culpa nerecunoştinţei (un fapt simbolic pentru hegelienii de dreapta, dar pentru marxiştii de stânga o vină compensată numai prin lichidităţi financiare), activiştii curcubeului („diversity trainers”) cer egalitate în termenii discriminării pozitive (modelul fiind cel adoptat în campaniile anti-rasiale: affirmative action). Statul, cu alte cuvinte, trebuie să intervină mereu pentru a îndepărta pericolul (adesea imaginar) al persecuţiei foştilor marginali.

Un caz flagrant care indică excesul de reglementare partizană în favoarea noii ideologii îl reprezintă Marea Britanie. Cunoscută multă vreme ca spaţiu privilegiat al conservatorismului (monarhie, excepţionalism insular, etc.), această ţară a adoptat printr-o hotărâre a Înaltei Curţi de Justiţie legislaţia privind adopţia „nediscriminatorie” de copii. Începând cu anul 2002, primul-ministru Tony Blair a încurajat adopţia de copii din partea tuturor cuplurilor înregistrate legal (ca familii sau „parteneriate”) – homosexuali şi heterosexuali, deopotrivă. De ce ar mai conta diferenţierea între partenerii homosexuali şi cuplurile heterosexuale care adoptă copii, atunci când figura „tatălui” sau a „mamei” este perfect estompată de gesticulaţia ubicuă a birocraţilor statali?

În 2006, aşa-numitul „Equality Act” a obligat fundaţiile caritabile ale Bisericii Romano-Catolice din Marea Britanie să accepte noua politică guvernamentală, fapt care contravine principiilor morale ale creştinismului tradiţional (abandonate în mare parte de comunitatea anglicană). Libertăţile dobândite de minorităţile sexuale restrâng libertatea religioasă.[4]

În luna aprilie 2008, dioceza din Nottingham[5] a fost obligată să îşi închidă activităţile legate de adopţii, fiind obligată să ia această măsură de legislaţia statului. Toate celelalte fundaţii devotate cauzei copiilor orfani din diocezele romano-catolice din Marea Britanie au fost obligat ca până la sfârşitul anului 2008 să aleagă între auto-suspendare şi transformarea într-o instituţie seculară. Unul din statele europene (cunoscut drept statul dădacă, nanny state) renunţă aşadar nu doar la principiile eticii creştine, ci chiar şi la motivaţie economică pentru care a sprijinit în mod tradiţional demografia pozitivă (necesară în contextul crizei pensiilor şi al îmbătrânirii societăţii, etc.) cu ajutorul investiţiei în familiile heterosexuale, pe care le-a încurajat ca celule reproducătoare.

Tot în Marea Britanie a apărut propunerea ca profesorii de liceu să nu mai folosească expresia „mamă” şi „tată” (mum and dad) din pricina discriminării implicite. În schimb, barurile gay & lesbian pot primi din partea primăriilor oraşelor emancipate cât mai multe licenţe de funcţionare în centrele istorice urbane, slujind astfel idealul multiculturalismului. Clipuri orgasmice şi filme LGBT sunt promovate din bugetul UE în timp ce asociaţiile catolice sau ortodoxe descoperă restricţii serioase în lista criteriilor de eligibilitate pentru fondurile de „cultură contemporană.” La secţia miscellanea găsim în librării cărţi pentru copii cu teme homosexuale, „un sărut public pentru diversitate,” construirea de puncte sanitare cu specific, locuri în cimitire homo, etc. În grădinţe şi şcoli educaţia sexuală începe foarte devreme iar discursul despre Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana este suspectat de potenţială homofobie. Prichindeii află că „anything goes” atâta vreme cât plăcerea este garantată. Cu sau fără perdea, în Occident se predau tehnici de masturbare şi sex oral doar pentru că ele provoacă o anume satisfacţie. Este stimulată precocitatea sexuală la vârste profund vulnerabile, când idila se poate transforma rapid în traumă.

Consumată odinioară într-un domeniu strict privat, homosexualitatea occidentală este acum exhibată cu ostentaţie într-o sferă publică unde războaiele culturale nu pot fi arbitrate decât prin decizii de ordin juridic şi politic.



Politizarea intimităţii


După toată această gălăgie vesel-tropicală îţi doreşti o ploaie lungă şi curăţitoare. Horia-Roman Patapievici a indicat deznodământul metafizic al acestei încrâncenări: „rezultatul este nu doar că relaţia intimă cu sine a omului recent devine tot mai oficială, dar acesta pierde din ce în ce mai mult controlul asupra propriei interiorităţi.”[6] Deşi lipsit de orice simpatii pentru estetica gay, remarc abandonul cadrului romantic dintr-o nuvelă precum Moarte la Veneţia de Thomas Mann (1875-1955). O miză strict subiectivă – tema, eventual, a unei reverii literare - cedează locul aventurii politice. Sloganul gay pride evacuează orice posibil mister al intersubiectivităţii.

Coregrafiate într-un stil kitsch şi decadent, paradele estivale fac din „prietenia” homosexuală subiect de negociere electorală.[7] ONG-uri vocale exercită un lobby intens pe lângă parlamentari şi curţile de justiţie pentru a obţine privilegii prin apelul la precedent. State de persuasiune liberală (de ex. New York) obţin în SUA drepturi suplimentare pentru homosexuali, acestea fiind apoi revendicate cu vehemenţă în state cu tradiţii conservatoare (de ex., Texas). În Europa, olandezii dau tonul pentru ca strigătul „la arme” să fie auzit şi la gurile Dunării. În acest fel, Occidentul a ajuns să ataşeze cauza homosexualităţii unei bătălii ideologice cu accente aproape religioase. Stânga trece cu vederea înverşunările islamiştilor, ale iranienilor, să spunem, dar sunt plini de obidă faţă de societăţile tradiţional creştine. Preşedintele Ahmadinejad este invitat la Columbia University pentru a i se reproşa de către studenţi discriminarea anti-homosexuală din Iran, faţă de care situaţia armamentului nuclear devenise un detaliu anodin. În aceleaşi timp, o universitate europeană a refuzat accesul unui cleric creştin proeminent pe temeiul conservatorismului ştiinţific al acestuia din urmă. Franco Butiglione a fost concediat pentru opiniile sale private de tip catolic, în timp ce festivalurile gay primesc încurajări explicite din partea membrilor Comisiei Europene. Această „neutralitate” confirmă standardele bizare ale dublei-măsuri din mass-media occidentală: a batjocori imaginea Fecioarei într-un muzeu de artă reprezintă un act de „curaj artistic” (uneori finanţat din bugetul public), în timp ce caricaturile făcute profetului subminează logica multiculturală.



Principiul îngăduinţă


Am stabilit că nu trebuie să fii gay pentru a primi un certificat de creativitate, după cum nici heterosexualitatea în sine nu te face virtuos. Ar fi imposibil de susţinut, dintr-o perspectivă personalistă, că omul se reduce la faptele sale exterioare. Pot exista dulgheri, ingineri mecanici, profesori de latină sau medici homosexuali care nu îşi promovează ideologic agenda. Adoptarea unei perspective creştine nu exclude dialogul inteligent cu cei cu care se întâmplă să împărtăşeşti un dezacord punctual. Biografia privată a lui Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) nu maculează splendoarea „Spărgătorului de nuci” (op. 71) sau Concert pentru pian nr. 1 în si bemol minor (op. 23). Într-o judecată de alt ordin, poţi să ştii că un coleg sau un prieten cade sporadic în tentaţia relaţiilor extraconjugale exprimîndu-ţi diferendul. Nu este firesc să ascunzi acelui om faptul că neorânduiala îi aduce vătămare sufetească, suferinţă şi împuţinare de har. Aceasta nu înseamnă însă că legăturile de ordin profesional încetează şi nici faptul că o veche conversaţie animată de căutarea adevărului trebuie întreruptă. Sinceritatea îţi impune să afirmi public lucruri adverse prozelitismului homosexual (andromania, după cum se exprimă Oracolul din Baalbek) fără să întrerupi toate contactele cu cei care îşi declară public sau privat orientarea gay. Poţi împărtăşi alături de homosexualul discret valori politice sau estetice, fără ca dezacordul moral să fie exprimat în limbajul procurorilor stalinişti. Protestul unui Ion Negoiţescu faţă de regimul comunist nu îi cauţionează faptele inavuabile relatate în Straja Dragonilor. Incongruenţa etică nu poate niciodată trece neobservată din raţiuni circumstanţiale.

Ce anume se afirma într-un orizont al obiectivităţii ştiinţifice? Mai întâi, că această „minoritate sexuală” tăgăduieşte „principiul făgăduinţei.” Fără întâlnirea dintre bărbat şi femeie nu poţi vorbi despre dăinuirea peste timp a unor idealuri, slujite prin solidaritate de zeci de generaţii. Pentru homosexualii religioşi, figura patriarhului Avraam şi arborele lui Iesei sunt pedanterii narative perfect inutile. Prin recursul grăbit la eprubetă, ei neagă taina germinaţiei naturale şi principiul seminal al vieţii celebrat în memoria poporului Israel. Fără asistenţa in vitro, lesbienele nu pot trăi, prin chiar datele firii, emoţia unei sarcini ori suferinţa plină de bucurie a naşterii de prunci. Doar prin adopţie, homosexualul, trans-sexualul ori travestitul poate ajunge tată sau bunic, mamă ori mătuşă. Dacă această stilistică s-ar generaliza la scară universală, am ajunge o naţiune de bastarzi iar umanitatea ar cunoaşte implozia demografică înaintea crizei ecologice planetare.[8]

Pentru comunităţile care, având un ideal transcendent minimal (definit chiar în termenii continuităţii biologice), vor să reziste prin reproducere trecerii timpului, prozelitismul homosexual reprezintă invitaţia la suicid. Nu trebuie să fii nici un inginer social neo-malthusian (excesiv îngrijorat faţă de raportul alimentaţiei publice şi fenomenul de suprapopulare) şi, nici posesorul unei conştiinţe apocaliptice (mereu temător faţă de iminenţa diluviului) pentru a accepta, totuşi, un asemenea exerciţiu de imaginaţie futurologică.



Răspunsul religios


În sfârşit, creştinismul tradiţional defineşte homosexualitatea drept sodomie (Geneza 19, 5) şi socoate această practică un „păcat împotriva firii.” Pentru cititorii Torei şi al Talmudului, acest „limbaj ofensator” nu poate fi surprinzător. Cartea Leviticului (18, 22) prescrie pedeapsa capitală pentru această „urâciune” – mai gravă atunci când devine prostituţie cultică (Deuteronom 23, 17) – iar un comentator avizat ca Maimonides (Yad, Issurei Bi˒ah 21.8) consideră lesbianismul o deviere sexuală demnă de flagelare.[9] Legile lui Noe prescriu aceleaşi pedepse aspre pentru un comportament socotit transgresiv, ieşit din etica relaţional-complementară şi logica reproductivă a firii umane. Fireşte, sunt mulţi astăzi cei care refuză atât o teologie naturală („povestea” lui Adam şi Eva), cât şi ideea biblică a revelaţiei unui Dumnezeu inserat în istoria umanităţii cu o chemare personală decisivă.

Dincolo de afirmarea legii naturale, afectată de tragedia căderii lui Adam, creştinismul caută soluţia vindecătoare şi, interpretând litera legii, invocă mereu Duhul. De la generalizările esenţialiste şi pedepse colective de tip iudaic se trece la conştiinţa individuală, adresat prin Cuvântul lui Dumnezeu în straturile cele mai fini ale sufletului său. Nu atât un neam definit pe criterii etnico-religioase precise, cât inima unică a fiecărui om este pusă la testul purităţii. Evanghelia postulează universalitatea chemării lui Adam spre lumină şi adevăr, fără să confunde păcatul (o moarte anticipată) cu păcătosul (care, până la groapă, poate relua oricând lupta cu propriile patimi). Textele pauline (Romani 1, 24-27) condamnă fără echivoc „to arsēn eros din perspectiva unei teologii care vede trupul omului botezat ca „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 9-10).

În acest punct, se mai impune o precizare. Părinţii Bisericii fac adesea distincţia între caracterul generic al naturii umane (logos physeos) chemată la comuniunea veşnică de iubire cu Dumnezeu, profilul particular al fiecărei persoane (hypostasis), liberă prin aceea că poartă în sine chipul divin; şi, în sfârşit, actele individuale (energeia) ale fiecărui om, care înclină spre virtute sau fărădelege în funcţie de ţeluri, educaţie şi aşezare lăuntrică. Este un mod sofisticat, poate, de a spune că omul nu trebuie redus niciodată la faptele sale.[10] Pot exista judecători, profesori sau medici cu înclinaţii private lipsite de orice demnitate şi care refuză să promoveze orice agendă ideologică. Nici negarea, nici clamarea isterică a sexualităţii (care ne înrudeşte morfologic şi filogenetic cu animalele), ci doar transfigurarea acesteia ne face liberi. Prin hărnicia minţii şi lucrarea harului, pofta cărnii lasă loc dorului de Dumnezeu. Sentimentalismul este înlocuit de afectul pur, lipsit fără dedublare.

Trebuie însă chestionat falsul principiu al sincerităţii, atât de frecvent abuzat în postmodernitate. Exprimată vulgar în termenii unei penibile întrebări – „dacă tot o faci, de ce să n-o faci în public?” – această propensiune către mizeriile „mărturisirii” iese la iveală din sacul marsupial al emisiunilor de divertisment. Onest ar fi, chipurile, „să dai totul pe faţă”, abandonând orice şovăială, pudoarea, sentimentul culpei sau ruşinea privată.[11] Asemenea porniri indică o psihologie defectă, gata să transforme deciziile tinereţii într-un ceasornic al morţii sufleteşti. Or, conştiinţa noastră ar fi vocea unei fiare dacă n-ar conţine un relief lăuntric vălurit, aspiraţii cuprinzătoare, voci ezitante, incertitudini fertile. Nici păcatul, nici virtutea nu ajung a doua noastră natură fără să fi traversat mai întâi deşertul îndoielilor. Pentru păcat sau virtute, pentru rugăciune sau rugăciune există întotdeauna amânare. Or, prozelitismul pederast se grăbeşte înainte, cântă „Go West” şi promite revoluţii pe plaja insorită a uitării.

Polifonia structurală a sufletului omenesc asistă căutarea de sine printr-o conversaţie neîntreruptă decât de tăcerile angoasei. Numai prin mijlocirea verbului din sau literatură, a formelor din pictură şi a altor expresii artistice poate dispare nihilismul gregar născut dintr-o politizare a conştiinţelor sub marca 1968. În Occident, astăzi, trebuie să fii de acord cu tot ce scrie pe ultima agendă progresistă (drepturi la moştenire şi adopţie de copii pentru cuplurile homosexuale), fiind catalogat altminteri drept un „reacţionar” indigest. Nici măcar sublimarea poetică a identităţii homosexuale nu este suficientă – ceea ce se cere, astăzi, este votul mainstream, suportul explicit, poza febrilă.

De ce cred că ar fi fost de preferat întotdeauna „ipocrizia duplicităţii” a subiectului modern în locul bufoneriei sterpe sau al bravadei chioare din plină postmodernitate? Pentru că omul îndepărtat de har şi lipsit de disciplină interioară poate avea numeroase izbucniri de imaginaţie pornografică, dar nicio firmă nu-l va invita să-i mâzgălească pereţii într-un delir grafic orgiastic. Prin urmare: controlul voinţei, cenzura instinctelor de primă circumstanţă, purificarea treptată a lexicului dorinţei sunt paşi indispensabili pentru cel care caută sincer rostul vieţii sale sub văzduh (dincolo de raţiunea contingentă a unei existenţe muritoare). Elanul homoerotic, dacă există fără să fie în chip demonic stârnit sau căutat, trebuie sublimat într-o slujire castă a prieteniei. La celălalt pol, unii dintre oamenii căsătoriţi ajung să resimtă chemarea fecioriei, fără să îşi abandoneze însă vreodată datoriile casnice. Peste toate, războiul nevăzut se poartă cultivând tăcerea, nu exihibiţionismul în faţa camerelor de luat vederi.

Nu întâmplător, într-o pagină greu de uitat a Sfântului Ioan Gură de Aur, marele dascăl al Bisericii condamnă nu doar păcatul în sine, ci nesimţirea, ostentaţia şi caracterul provocator cu care el ajunge să fie afişat în cetate, mai cu seamă în faţa tinerilor necopţi şi naivi în privinţa întâmplărilor vieţii. Pentru toţi pedagogii care cunosc starea decadentă a vieţii din campusurile universitare de astăzi (din Europa de est şi până în Canada ori SUA), avertismentul arhiepiscopului din Constantinopolul secolului IV îşi păstrează neştirbita actualitate:

„...Tinerii îndeplinesc rolul de femei în locul femeilor. Şi grozăvia nu se reduce numai la atât, se merge şi mai departe, căci se săvârşeşte o atât de mare ticăloşie cu cea mai mare libertate şi cu conştiinţa că nu se săvârşeşte niciun păcat, încât nelegiuirea a ajuns lege (νόμος γέγονεν παρανομία). Nimeni nu se teme, nimeni nu tremură, nimeni nu se ruşinează (οδες ασχύνεται), nimeni nu roşeşte; mai mult încă, se laudă şi, în ochii acestor păcătoşi, cei cumpătaţi (ο σωφρονοντες) par nişte nebuni.”[12]

Cu alte cuvinte, nu atât păcatul săvârşit în dubiu, ignoranţă sau remuşcare este alarmant pentru viaţa cetăţii, cât mai ales mândria (LGBT Visibility Pride) scandalul, pompa, aroganţa, tupeul şi graba de-a insulta virtutea celor care iubesc fecioria şi, prin urmare, îşi acoperă altarul minţii cu vălul plin de lumină şi har al Fecioarei. Prozelitismul homoerotic interzice emoţia fricii, interogativitatea firească a conştiinţei („dacă totuşi greşesc?”), pornirea spre căinţă, lupta cu boldul cărnii, atletismul virtuţii, sacralitatea proximităţii celuilalt, dorul de absolut şi necondiţionare, misterul euharistic al persoanei. Proximitatea faţă de pedofilie rămâne, de asemenea, alarmantă.

De ce atâta austeritate când vine vorba de religie, în general, şi de creştinism, în special? De ce atâtea exigenţe? Pentru că Evanghelia nutreşte pentru fiecare dintre noi visul purităţii, la fel de greu de obţinut în cazul celor înclinaţi către castitate, spre heterosexualitate ori pentru homosexualitate. Împărăţia cerurile ne cere pruncia inimii. Într-un anumit sens, toate păcatele sunt împotriva naturii primordiale a omului, chemat la comuniunea veşnică şi fericită cu Dumnezeu. Ortodoxia răsăriteană nu întocmeşte obsesiv grade de culpabilitate, ci vizează restaurarea, vindecarea prin faptă şi cuvânt, iar nu o condamnarea juridică.[13] Libertatea de-a depăşi instinctul animalităţii aparţine tuturor oamenilor, indiferent de înclinaţia heterosexuală ori homosexuală.

Pentru cei care însă refuză această logică a verticalităţii va fi imposibil de oferit un răspuns la întrebarea „totuşi, de ce acest rigorism?” Rămâne la fel de grea înţelegerea din perspectiva sceptic-atee a construcţiei relaţiei heterosexuale în orizontul iubirii monogame. La rigoare, din perspectiva unei raţiuni utilitare, nici refuzul poligamiei sau cel al poliandriei nu se justifică – după cum nici alte forme ancestrale de tabuizare a relaţiilor între rude sau prieteni. Pentru cei care cred în revelaţia lui Hristos, Cel întrupat din Fecioara Maria, doar răspunsul insuflat de Duhul Sfânt trebuie căutat – iar aici autoritatea Sfintelor Scripturi şi a tradiţiei patristice nu se negociază. Citite inteligent şi fără rea intenţie, izvoarele creştinismului apostolic ne arată faptul că Dumnezeu nu este homofob atacând sodomia, aşa cum nu este misogin condamnând prostituţia. Dumnezeul Bibliei rămâne doar gelos: nu numai pe portretul lui Dorian Gray, ci şi pe oricare dintre zeii străini capabili să ne ia în posesie.


O abordare ortodoxă


Această lungă introducere vizează mai degrabă contextul cultural, politic şi academic al dezbaterilor actuale despre homosexualitate. De aceste noi date ale lumii occidentale nu poate face abstracţie nimeni: atât creştinii laici obligaţi să coabiteze
într-un cadru profesional neutru cu cetăţeni homosexuali pasivi sau activi, cât şi preoţii chemaţi să predice, să îndrume ori să spovedească oameni expuşi la această realitate deopotrivă nouă şi veche. Este neîndoios important ca, interpelat deschis în spaţiul public, un creştin să poată articula un punct de vedere lipsit de inhibiţie, dar necontaminat totodată de agresivitatea fundamentalistă. Nuanţările conceptuale sau diferenţierile de ordin teoretic sunt utile, dar totuşi insuficiente pentru cei care caută sincer vindecarea personală de patimă. Acestora din urmă,
pr. Thomas Hopko le vorbeşte cu multă dragoste şi compasiune, bazat fiind pe înţelepciunea tradiţiei patristice a Bisericii Ortodoxe, dar şi pe experienţa pastorală a unui sacerdot născut, crescut şi format pe teritoriul nord-american.

Autor de cărţi teologice cuprinzând mai ales comentarii ale Sfintei Scripturi şi exegeze pe marginea textelor liturgice din calendarul bisericesc, pr. Thomas Hopko a fost multă vreme decan al seminarului teologic Sf. Vladimir din Crestwood, NY. A ghidat multe generaţii de tineri pe calea luminoasă a sacerdoţiului, a asistat la numeroasele revoluţii sexuale din SUA (între anii 1960-2000), a urmărit îndeaproape spectacolul deprimant al căderii omului prin diferite forme de păcat, adicţie sau răzvrătire, fiind însă şi martorul unor miraculoase întoarceri a fiilor risipitori către „casa Tatălui” (Ioan 14, 2). Vorbind despre homosexualitate,
pr. Thomas Hopko nu mimează indignarea pudibondă sau răsfăţul concesiv. Discursul contemporan despre „identitatea sexuală” trebuie mutat dintr-un plan secular, al purei imanenţe, către sfera întrebărilor ultime: cine sunt eu în faţa lui Dumnezeu? Cunoaşterea de sine a omului se realizează altfel în lumina revelaţiei lui Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu. Adevărul despre noi înşine se descoperă în adâncimile nevăzute ale vieţii lăuntrice – în zbuciumul inimii care traversează strâmtoarea dintre „tărâmul neasemănării” şi limanul odihnei veşnice. Doar acolo, pe malul însorit al despătimirii, vedem că Duhul lui Dumnezeu „este pacea noastră” (Efeseni 2, 14).

Această orientare duhovnicească nu încalcă libertatea personală a omului. Pr. Hopko avertizează repetat asupra necesităţii consimţământului dat în orice etapă a procesului terapeutic. Aspectele psihologice ale fiecărei traiectorii biografice nu pot fi neglijate. Pentru a oferi aici un exemplu cu specific românesc, traumele înregistrate în orfelinatele de copii ale României ceauşiste (şi, ulterior, în perioada tranziţiei) explică o parte din comportamentul de tip homosexual al multor adulţi. Sunt şi alte împrejurări de viaţă care nu justifică, dar permit situarea corectă a erorilor personale într-un anume context social. Cu totul altfel va fi tratată orientarea homosexuală consolidată pe fondul unui exhibiţionism gratuit, lipsit de conştiinţa tragică a păcatului.

Un preot adevărat este un om al rugăciunii, al pocăinţei neîncetate şi al discreţiei. Este de neconceput, aşadar, ca el să folosească limbajul meschin şi vulgar al străzii (care se arată indulgentă cu fenomenul adulterului de tip heterosexual în timp ce atribuie altora apelativul stigmatizant de „poponari”). Realismul duhovnicesc, discernământul şi dragostea filială nu trebuie să lipsească din conversaţia purtată între slujitorul altarului şi un creştin atras de o persoană de acelaşi sex. Moralismul fariseic, voinţa de manipulare sau plăcerea preotului de-a ţine predici interminabile (în locul asumării curajului de-a asculta povestea unor eşecuri repetate) – toate acestea sunt obstacole pe calea vindecării. Dezarcordul arătat faţă de patima vrăjmaşă nu trebuie să se transforme într-un dispreţ visceral faţă de taina neştiută a aceleiaşi persoane.

Pr. Thomas Hopko arată de ce numai o relaţie solidă de încredere între pacient şi doctorul sufletesc poate da roade. Efectele spovedaniei, de asemenea, nu se văd neapărat peste noapte. Timpul seminţei Cuvântului lui Dumnezeu diferă faţă de calendarul exterior al semănătorului. În sfârşit, ipocrizia religioasă este inacceptabilă şi foarte uşor detectabilă mai ales în
situaţiile-limită pe care le presupune o mărturisire deplină a poverilor sufleteşti. Un penitent sincer nu va accepta niciodată îndrumarea sau predica din partea unui preot care se spovedeşte foarte rar şi mereu incomplet – deşi este titular al discursului purist, obsedat de „cristalofilie” (pr. Nicolae Steinhardt). Păcatul ne separă de bucuria comuniunii euharistice cu Hristos, dar nu interzice nimănui întoarcerea prin rugăciune către Dumnezeu. De această fină echilibristică între gândul la moarte şi nădejdea învierii noastre prin Crucea lui Hristos trebuie să fie capabilă întreaga comunitate creştină – începătorii sau cei îmbunătăţiţi dintr-o parohie sau mănăstire. Îndepărtarea „indezirabililor” nu are temei canonic şi efect duhovnicesc decât atunci când penitentul refuză sistematic terapia şi alunecă halucinat pe calea prozelitismului.

O ideologie nu poate fi înfrântă prin replicile agresive ale unei alte ideologii. Ortodoxia propune o viaţă trăită sub binecuvântarea Duhului, iar nu un sistem închis de reglementări punitive. Din această perspectivă, pr. Thomas Hopko oferă publicului larg – îndeosebi educatorilor, psihoterapeuţilor, medicilor, preoţilor şi duhovnicilor – un evantai teologic de reflecţii profunde şi echilibrate pe o temă delicată. Departe de-a minimaliza impactul profund vătămător al pansexualismului şi al dezordinii morale din civilizaţia occidentală post-creştină, autorul ne reaminteşte criteriile agapice ale adevăratei îndreptări a omului, coram Deo. În acest fel, pr. Thomas Hopko subscrie integral cuvintelor Sf. Pavel: „aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire” (Galateni 5, 13).



[1] Un cu totul alt caz este cel al lui Michel Foucault în varianta istoriei subiective oferită de fostul amant David Macey, The Lives of Michel Foucault, Londra, Vintage Press, 1993.

[2] Robert H. Bork, Slouching Toward Gomorrah: Modern Liberalism and American Decline, Regan Books, 1996.

[3] Nu peste mult timp, viitori studenţi ai filozofiilor deconstrucţiei (în genul lui Michel Onfray) vor face etimologia lui Epicur (341-270 î.e.n) şi, în limba română, vor crede că e vorba probabil despre pederastie. Departe de-a fi fost un apologet al plăcerilor vulgare, exhibate în stradă, filozoful din Samos a predicat – spre ciuda epigonilor săi – frugalitatea lipsită de suferinţă (aponia), dar nu şi o existenţă fără pathos (între altele, prietenia). Epicur a arătat în numeroase rânduri că o viaţă atinsă de plaga exceselor alungă liniştea (ataraxia) şi aduce înapoi tulburarea şi durerea. Nu întâmplător, Epicur a atras atenţie unui autor ca Friedrich Nietzsche. Pentru alte detalii vezi Eugene O’Connor, The Essential Epicurus, Prometheus Books, New York, 1993.

[4] Un alt caz îl reprezintă cazul dezbătut de Curtea supremă a Statului California, chemat să decidă asupra legitimităţii refuzului inseminării artificiale a unei lesbiene de către un doctor din San Diego, a cărui confesiune religioasă îi interzice asemenea practică. Despre aspectele americane ale acestei dezbateri, vezi Marc D. Stern, „Same-Sex Marriage and the Churches,” în Douglas Laycock, Anthony R. Picarello, Jr., and Robin Fretwell Wilson (eds.), Same-Sex Marriage and Religious Liberty. Emerging Conflicts, Rowan & Littlefield, New York, 2008, p. 1-58.

[5] Simon Caldwell, „Gay rights law forces diocese to end adoption work,” The Catholic Herald, 28 Aprilie 2008.

[6] H.-R. Patapievici, Omul recent, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, ediţia a III-a, p. 366.

[7] Niciodată carnavalul gay nu seamănă cu manifestările sociale de tipul grevei sindicatelor, care înfăţişează mereu o suferinţă autentică (şi, într-un sens, tragică). Estetica protestului proletar propune defilarea mută, demnă, într-o costumaţie sumbră, cu rare excepţii „mic-burghez.” În contrast, paradele gay încalcă ultragiază sistematic normele clasice despre „bunele moravuri,” emulând frescele pornografice din lupanariile de la Pompei sau Herculaneum. Între alte experienţe personale inavuabile legate de odiseea mea universitară, reţin puternicul şoc întregistrat în chiar centrul istoric al oraşului München undeva în primăvara anului 2002. La numai câţiva paşi de faimoasa catedrală Frauenkirche (sec. XII) din Marienplatz puteam vedea, alături de sute de alţi turişti amuţiţi, cupluri homosexuale încinse erotic, ziua în amiaza mare, într-un spectacol explicit şi dezgustător. Copiii timizi din preajmă, ca şi părinţii lor adulţi priveau consternaţi la această desfăşurare de „eliberare sexuală”, temători ca nu cumva protestul să fie catalogat drept „fascism cultural.”

[8] Hugo T. Engelhardt Jr., „Long-Term Care: The Family, Post-Modernity, and Conflicting Moral Life-Worlds,” Journal of Medicine and Philosophy, vol. 32 (2007) no. 5, p. 519-536.

[9] Aceeaşi asprime este reflectată în legislaţia romană apărută în siajul revoluţiei culturale orchestrate de împăratul Constantin cel Mare. Valentinian al II-lea (371-392) a condamnat pederastia prin ardererea pe rug. Edictul lui Teodosie cel Mare din 14 Mai 390 (afişat în casa romană a Minervei) încurajează tot arderea pe rug a bărbaţilor prostituaţi din Roma, angajaţi într-un prozelitism violent, cu eventuale conotaţii pedofile. Mosaicarum et Romanarum Legum Collatio 5.2.1 (ed. Moses Hyamson, Oxford, 1913): „Cel care din voia proprie violează (stupraverit) un bărbat, să fie decapitat (capite punietur)”; 5.3: „Iubite şi scumpe Orientus, nu vom suferi ca oraşul Romei, mama tuturor virtuţilor, să mai fie murdărit de ruşinoasa efeminaţie a bărbaţilor, ori să insulte epoca întemeietorilor şi împăraţilor, aşa încât vlaga conducătorilor (conditoribus robur) de odinioară (ai cetăţii) să fie înmuiată, în chip ruşinos, de-o gloată slăbănogită (plebe tenuatum). Demn de laudă este, deci, efortul tău (experentia tua) de-a curăţi prin flacără, în faţa întregului popor (spectante populo flammae vindicibus expiabit), pe cei care au obiceiul ruşinos de-a obliga un trup bărbătesc să îndure, ca nişte femei, un raport sexual străin (alieni sexus damnare patientia), nefiind cu nimic diferiţi de femei atunci când sunt luaţi prin surprindere – aşa cum sălbăticia comportamentului lor o cere – şi scoşi afară – este ruşine să spui – din bordele de bărbaţi, aşa încât întreaga lume să priceapă că găzduirea sufletului (în trup) bărbătesc trebuie să fie tuturor sfântă şi că, cel care îşi murădreşte propriul sex poftind un sex străin, nu va scăpa de cea mai cumplită pedeapsă (summo supplicio)”. Despre viziune juridică în Bizanţul creştin, vezi Périclès-Pierre Joannou, La législation impériale et la christianisation de l’Empire romain (311-476), Roma, 1972. În sfârşit, codul lui Iustinian – rareori aplicat ad litteram – permitea mutilarea şi torturarea homosexualilor în public. Gravitatea acestor pedepse explică recurenţa acuzaţiei de homosexualitate în diatribele sau polemicile personale angajate de figurile politice sau literare ale epocii.

[10] Arhim. Sofronie Saharov, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, trad. rom.: Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 165: „Noţiunea sfinţeniei nu este etică, ci ontologică.” Vezi de asemenea afirmaţia lui Pavel Florenky, Iconostasul, trad. rom.: Boris Buzilă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 213: „Bisericii îi este străină în cel mai înalt grad morala, iar atunci când se vorbeşte în limbajul bisericesc despre conduită, termenul este luat exclusiv în sens ontologic.”

[11] Pentru o fenomenologie a pudorii, vezi Emmanuel Housset, L’intelligence de la pitié, Les Editions du Cerf, Paris, 2003, p. 69-100, cu acestă frumoasă definiţie oferită la pagina 95: „ La pudeur est à la fois le sentiment de sa propre faiblesse devant la majesté qui inspire le respect et le courage de surmonter sa honte en s’ouvrant au repentir.”

[12] Sf. Ioan Gură de Aur, Adversus oppugnatores vitae monasticae (PG 47, 361. 7-14), trad. rom.: pr. Dumitru Fecioru, Apologia vieţii monahale, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 266.

[13] Ieromonah Savatie Baştovoi, „Cum ne uităm la homosexuali,” Între Freud şi Hristos, ediţie revizuită şi adăugită, Editura Cathisma, Bucureşti, 2008, p. 95-124, oferă acest principiu duhovnicesc al diagnosticului duhovnicesc: „cel mai greu este să scapi nu de homosexualitate, nu de mânie, nu de zgârcenie, ci anume de patima sau păcatul care te stăpâneşte.”

14 comments:

Roy Marcus Cohn said...

Buna.
Interesanta postare.
Am sa pun o singura intrebare. Cel putin la asta, as dori un raspuns. La restul, nu conteaza.
De ce? De ce postarea asta ? De ce pe tema asta ? De ce pe tonul asta?
Si din nou, de ce ?
Inainte de a raspunde (si pentru ca a devenit personal, am sa uit de folosirea pronumelui personal de politete) am sa te intreb altceva, poate mai important. Cu ce drept ?
Asta e subiect de debate? Asta merita osteneala unui tam-tam de proportiile astea?
Bine ca se ingrijeste nenorocita asta de Biserica sa combata atat de crunt acest subiect dar uita de "serpii" pe care ii protejeaza. Nu vreau sa intru in detalii, pentru ca stim cu totii ca in ultima vreme nu au rasarit din Biserica decat exemple de "asa nu".
Dar asta e tipic omenesc - sa judece pentru a-si mari propriul ego.
De ce ne adancim in astfel de detalii inutile? De ce ignoram mesajele clare : Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti ; Iubeste si fa ce vrei !
De tehnicalitati e plina lumea tot timpul, si faptul ca sunt date ca referinte spune ceva clar la adresa celui care le prezinta astfel. Spre exemplu in ceea ce priveste o "mica" tehnicalitate : The Bible contains six admonishments to homosexuals and 362 to heterosexuals. This doesn't mean that God doesn't love heterosexuals, it's just that they need more supervision.

* Lynn Lavner

Nu sunt nervos pentru ca articolul ma ataca implicit si pe mine. Da, sunt gay, dar spre deosebire de mascaricii ce ii vezi la televizor, sau prin parade, eu am decis de un an sa nu mai actionez in consecinta faptului ca sunt gay. In alte cuvinte, la momentul de fata, nu ai cu ce sa ma ataci - sunt din toate punctele de vedere la fel de "normal" ca si tine.
Ceea ce ma intristeaza e ca alegi sa ataci doar mascaricii "gay" cand sunt atatia altii, asa-zisi "hetero" care se fac mult mai tare de ras decat oricare homosexual cu orizonturi limitate.
Unul dintre acesti mascarici ai devenit din pacate si tu, odata ce ai inceput sa scri acest articol.
Eu sper din tot sufletul ca mai devreme sau mai tarziu sa cada Biserica, sa cada ortodoxia si toate religiile lumii bazate pe tehnicalitati, pe interese si pe detalii atat de insignifiante. Sa cada si cazute sa ramana. Pentru ca vad ca nu stiu sa propovaduiasca decat o obligatie a crestinului/cretinului de rand sa judece si sa arate cu degetul.

Rusine !

saskiul said...

Buna, Roy. Cred ca n-am gresit numele.
Iata raspunsul dorit. Am postat acest text pentru ca il apreciez. Nu l-am scris eu (dupa cum am precizat), ci altcineva. Intr-un fel, riposta ta il priveste direct pe el. Eu am tradus cartea lui Thomas Hopko (ai citit-o?) pentru ca am crezut si cred in demersul sau.
Ingaduie-mi si mie cateva intrebari. Exista oare subiecte improprii unei dezbateri? Daca da, de ce? Cine anume le interzice? Este acest subiect tabu?
Nu stiu prea multe despre tine, nu stiu mai nimic despre tine in afara de ceea ce ai scris in aceste randuri.
Inteleg ca esti in mare galceava cu "nenorocita asta de Biserica". Sper sa ajungi la impacare. Inteleg ca esti suparat pe "serpii" pe care ii protejeaza. Nu prea inteleg ce inseamna, pentru tine, "iubeste si fa ce vrei". Parca au spus-o si fericitul Augustin si Sf. Pavel (intre altii), insa ei nu erau outsideri in raport cu "nenorocita de Biserica".
Chiar asa: de ce esti nervos? De atacat chiar ca nu as dori sa te atac. Vorbesc in numele meu personal. Nici pe tine si pe nimeni altcineva.
Si ai dreptate, nici eu nu sunt multumit de faptul ca oamenii, marea lor majoritate (din Romania, dar nu numai) minimalizeaza si simplifica excesiv lucrurile atunci cand reduc problema la "mascaricii gay de la tv". Daca sunt si eu un mascarici pentru ca am postat articolul lui Mihai Neamtu? Nu am inteles ca e scris cu/din rautate. Au contraire. Unde sau ce anume te deranjeaza?
Pana sa cada Biserica si Ortodoxia mai e cale lunga...Crezi ca "in afara Bisericii" se afla fericirea/izbavirea/mantuirea?
Ai dreptate cand te referi la aratatul cu degetul dar nu stiu de ce am simtit aceeasi atitudine din partea ta. Indreptata impotriva presupusului autor al textului "Limitele prieteniei"...Iata ca si toleranta si iubirea aceea ce ne-ar da dreptul sa facem ce vrem are limite.
Roy, cred ca macar intr-o privinta, am putea sa ne aflam on the same side. Atunci cand intelegem sa ne asumam lectia crucii care presupune asumarea suferintei pricinuite de, intre altele, intoleranta.

Roy Marcus Cohn said...

Rautatea vine din simplul fapt ca sunt nervos ca in acest text sunt criticati toti cei din gloata "gay"-ilor, fara exceptie.
Exista si oameni de seama. Si mai ceva, ceva ce am uitat. Spunea acolo in text ca, si parafrazez : "circumstanta de a fi gay nu e un straight-road spre a deveni si un geniu". Nu, de acord, nu e. Dar cea de a fi hetero e? Si daca nu e, de ce nu e mentionat acest lucru ?
Repet, urasc cand cineva se leaga de tehnicalitati ca sa explice un lucru care in momentul de fata nu are explicatie. In aceeasi categorie sunt si avocatii aceia care protejeaza un hot care si-a rupt piciorul pe scarile din casa pe care o fura...apoi da in judecata proprietarul casei si castiga. Cam acolo se situeaza cineva care se foloseste de tehnicalitati pentru a aduce un argument la iveala. La o adica, cine e Hopko sa critice ? Nu la asta il avem pe Dumnezeu, nu e El Cel care ar trebui sa joace rolul Judecatorului in piesa asta de teatru ? Sau s-au inversat rolurile intre timp si eu nu am aflat ?
Din nou ajungem la invataturile initiale, cele fundamentale peste care sarim doar ca sa ne izbavim propria persoana de vina si ranchiura si alte refulari la moda, invataturi care ar suna ceva in genul : "Cel care este fara de pacat sa arunce prima piatra" !.
Asta ca sa nu mai vorbim de faptul ca tocmai heterosexualii se gasesc sa comenteze despre homosexualitate - asta de parca ar avea cat de cat habar despre ce vorbesc - dar nici vorba, trust me.
Si ma supara faptul ca sunt probleme mult mai ample de abordat decat homosexualitatea si sunt sigur ca o stii prea bine. Am terminat si eu teologia acu ceva ani, si am idee despre ce vorbesc.
Si da, "Iubeste si fa ce vrei", alaturi de autorul sau, care e Fericitul Augustin, fac parte din Biserica. Dar nu din Biserica "nenorocita" despre care vorbeam. Nu fac nicidecum parte din gloata asta de huligani ce se dau drept sfinti, gloata alcatuita de la cei mai inalti ierarhi si pana la cei mai mici.
Putine sunt exemplele de "asa da". Nenumarate de "asa nu". Si da, cateodata simt lipsa unei Biserici, unei credinte. Dar nicidecum o astfel de lipsa nu ma va indruma sa o umplu cu ceea ce se numeste astazi ortodoxia.
As vrea ca pentru o secunda, cat de mica, si cat de nesemnificativa, sa fim toti pasaportati in ortodoxia "pictata" de Lungin in Ostrov, sau de Dostoievksi in Karamazovi. Pana si mentalitatea lui Zorba cred ca e mai sanatoasa decat cea insuflata de experientele ce le poti capata dupa ce iti petreci 5 ani in "sanul bisericii".

Si un ultim lucru. Nu ma intelege gresit. Urasc 99% din imaginea ce o propaga 99% din homosexuali (numele - Roy Marcus Cohn, ar trebui sa o tradeze). Drept pentru care m-am retras acum (la cei 22 de ani pe care ii am) din cercul acesta vicios patat de cele mai oribile pacate pe care ti le poti imagina. M-am retras si retras voi ramane. Si am vrut sa ma retrag si sa ajung sub un alt acoperis, ca cel al Bisericii spre exemplu. Dar cand m-am intors sa vad ca nu numai nu s-a schimbat nimic de acu 7 ani cand am inceput sa vad ca scartaie...ci mai mult - s-a inrautatit treaba...m-am lasat pagubas.

In concluzie la acest comment, am sa spun doar atat : in ideea ca as avea dreptate cand spun ca o carte de genul nu e decat o exprimare "frumos si pe larg" a unei boli mai grave decat ar putea fi considerata vreodata homosexualitatea, si anume "homofobia", in spiritul asta nu imi ramane decat urmatorul citat din serialul meu preferat : I wish that just once people wouldn't act like the cliches that they are !

Roy.

saskiul said...

Multumesc de raspuns, Roy.
Mai intai as tine sa ne amintim (e valabil pentru fiecare) ca rautatea vine dintr-un singur lor: de la Necuratul. Iar daca e si in noi,se cuvine sa ne straduim sa scapam de ea. Ca este o patima care ne trage in jos. Devenim asemenea celor pe care ii detestam, cu clisee (altfel dar tot clisee).Daca recitesti textul lui Mihail Neamtu cu atentie, vei evdea ca si el, si autorul cartii pentru care a scris prefata (Hopko) admit ca a fi hetero nu e un straight-road spre a deveni geniu. Doar ca niciunul, nici celalalt nu se refera la faptul de a fi geniu ca la o valoare suprema, ca la un 'ideal'. Idealul e - stii si tu asta - sfintenia. Adica sa-ti duci crucea PANA LA CAPAT. Iar crucea, cum bine ai observat, are multe forme. Ispita same sex e doar una dintre ele. (Ma gandeam sa-ti povestesc o scena la care last week am asistat. Insoteam un tanar orb din alt oras, de vreo 30 de ani, la o intalnire cu posibila viitoare gazda. Vrea sa se mute unde locuiesc eu. Au stabilit prin telefon termenii, pretul etc. Dar baiatul nu i-a spus ca e orb. Si ca se poate descurca. Mai mult, ca va locui cu prietena lui, care vede. Cand l-a vazut, omul a facut o mutra scarbita, i-a zis ca n-are nimic cu 'problemele oamenilor' (bullshit!) si-a luat la revedere si a plecat. Nu i-a dat nicio sansa. Crezi ca acestui om si altora ca el ii e mai usor sa razbeasca in viata printre atatia...orbofobi?)
Nu ma pricep nisi eu la 'tehnicalitati', insa am simtit cumva ca aceasta carte pe care am tradus-o (Same-sex Attraction de Hopko) poate ajuta macar un suflet pe lumea asta. Pentru ca NU am simtit deloc in ea homofobie, dispret, superioritate. Ti-o pot trimite in format electronic, daca vrei.
Desigur, Judecatorul Suprem e Dumnezeu. Doar ca, vrem-nu vrem, pana la el ne mananca...sfintii. Sau, ca sa fiu mai putin cinic, traim totusi, in Biserica. Iar legile ei nu sunt facute ca sa ne ia libertate, dimpotriva. Daca l-ai pomenit pe Dostoievski, deja stii ce vreau sa spun. Ortodoxia aia ideala, perfecta nu exista pe pamant si nu va exista. Suntem chemati fiecare sa devenim mai buni, that's all. Sa traim in aceasta lume imperfecta. Si sa ne desavarsim in ea. Paradoxal, nu?
Dupa cum vezi, nu e vorba de nicio piatra. Incearca sa faci abstractie de cei ce arunca pietre si chiar sa te rogi pentru ei, asa cum a facut El pe cruce, pentru ca nu stiu ce fac. (Baiatul orb imi marturisea ca daca se simtea mai robust l-ar fi invatat minte pe acel om. I-am zis: Ce ai fi rezolvat? Ai fi schimbat felul in care gandeste? L-ai fi vindecat de 'orbirea' lui?)
Exact asta spunea si Hopko: h. e o problema delicata.Nu are pretentia ca detine 'monopolul adevarului'.
De buna seama ca sunt si alte probleme. Cartea respectiva s-a focusat pe aceasta problema. Cu intelegere si dragoste. Cred. Crede-ma.
Cred ca e bine sa nu-i consideram dispretuitor 'huligani' pe cei ce se dau sfinti. Farisei au fost si vor fi, nu? Altfel invatatura Mantuitorului ar fi in zadar. NOI suntem chemati sa fim asemenea vamesului: "Miluieste-ma pe mine, pacatosul."
Iti doresc, Roy, wherever you may be/live, sa gasesti intr-o zi acea comunitate ortodoxa pe care s-o consideri HOME, AT LAST. Cred ca ai mult de cautat, dar zic eu ca merita. La urma urmei, e lucrul cel mai de pret.
Asa ca: "Sus inimile!" si sa auzim numai de bine.
Roy, o sa fiu cam busy cateva zile si n-o sa pot sa-ti raspund (daca-mi mai scrii) decat abia, cred, Duminica. Pe curand, Marian

Anonymous said...

Un subiect interesant as zice .. uite o mica poveste eu am crescut in Romania ci acele valori sau si tare sociale pe care le cunoastem toti care am trait/traiesc acolo . Sa fi gay in Romania este un act de curaj.
Noi romanii ne remarcam prin intoleranta excesiva , deci si eu la randul meu inclusiv vis-a -vis de homosexuali.Bun , emigrez in Canada si vad cu totul altceva , vad toleranta pana la exces , zic , mon cher aici e aici , pana descopar ca astia din Quebec cel putin , realmente nu mai au nici un Dumnezeu , asa ceva nu am pomenit , si de aici decurg foarte multe inclusiv toleranta exesiva, dar nu cred ca D-zeu judeca la fel ca si oamenii, pentru ca noi adesea nu vedem barna din ochii nostrii, am un coleg gay si nu am absolut nimic sa ii reprosez,but still...cat despre biserica ortodoxa hm ,cu cadourile si proslavirea lui Gigi , Doamne de departe suntem de unde ar trebui sa fim, saraca biserica este si ea bulversata de 20 de ani de tranzitie si inca isi cauta reperele, acu Marian tu ai un blog interesant si discutii se pot infiripa cu mult drag , dar asa vrea sa stiu de ce nu imi postezi comentariile ? ma intreb daca sunt pe langa subiect , sau ar trebui sa folosec un limbaj elevat ca sa fiu admis in club? cu prietenie mihai

. said...

Marian, imi permiti te rog sa adaug si eu un cuvant pentru Roy?

As vrea de la inceput sa spun ca sunt unul dintre nenumaratii crestini ortodocsi, care isi rateaza aproape clipa de clipa vocatia si isi petrec timpul indepartandu-se tot mai mult de cunoasterea lui Dumnezeu. Si nu spun asta cu falsa smerenie, ci pentru ca imi este teama ca, daca vei avea rabdare sa citesti randurile de mai jos, este posibil sa crezi ca as fi de o alta confesiune.

Doar atat: lucrurile scartaie in Biserica inca de la bun inceput. Inca de pe vremea cand El Insusi propovaduia in mijlocul ucenicilor Sai, dintre care, de altfel, unul L-a si tradat. Cred ca face si asta parte din paradoxul care este, pana la urma, Biserica si care nu este strain nici de felul destul de funny in care lucreaza uneori Dumnezeu. Nu as vrea sa ma intind aici cu o retrospectiva a unor fapte din istoria Bisericii, inca de pe vremea lui Teodosie cel Mare, fapte care au fost niste rateuri de proportii in plan civic si social si nu pot fi inregistrate decat ca niste pete rusinoase. Cu toate astea, Biserica nu a incetat sa nasca sfinti si, slava Domnului, o face cu succes si in zilele noastre. Multa vreme m-am intrebat si eu ce poate fi cu ciudatenia asta. Deocamdata cred, si se poate sa ma insel, ca lucrul acesta este posibil si va fi posibil atat timp cat sunt si cat vor mai fi oameni care intr-un anumit moment din viata lor realizeaza ca sfintenia se poate lucra in masura in care eu, om, am o relatie de la persoana la persoana cu Dumnezeu si imi asum aceasta relatie in termeni individuali. Este o aventura pe cont propriu, un "dancing alone" - ca sa citez titlul unei carti favorite de-a lui Marian. Sfintenia este un bun personal si o lucrare personala, de care insa se pot folosi si altii, asa dupa cum flacara unei lumanari iese dintr-un singur fitil si este chestiune de ardere "singulara", insa lumina ei nu poate fi cuprinsa de intuneric.

Biserica aceea in care te simti HOME AT LAST exista, dar ea nu este nicaieri altundeva, decat acolo unde fiinta ta Il cunoaste pe Dumnezeu si este cunoascuta de catre Dumnezeu. Odata cei ai gasit asta, nu te mai intereseaza nici de golaniada clericala, nici de chiciuri, nici de predica inepta, nici de liturghisirea in doru' lelii. Iar homosexualitatea si homofobia isi afla, AT LAST, adevarata importanta, vadindu-si goliciunea si pustiul pe care incearca sa ni le vanda drept dulceata de smochine.

Cu drag .

saskiul said...

@ Anonymous (Mihai)
Am inteles ingaduinta ta manifestata fata de colegul gay. De nota zece. In ceea ce priveste reducerea Bisericii Ortodoxe, a mostenirii ei de veacuri, a Frumusetii ei restauratoare etc.etc. la un personaj sau la personaje grotesti ca cel pomenit de tine si cei asemenea lui (au fost, sunt si vor fi mereu), e, cred, cale lunga. Biserica Ortodoxa nu inseamna Biserica Ortodoxa Romana (BOR) si cu atat mai putin nu se poate reduce ea la BOR post 1990. Sa privim lucrurile si DIACRONIC, in esenta lor si sa intelegem cum sunt ele in realitate.
Multumesc pentru aprecierile pentru blog. Nu stiu la ce comentarii te referi, Mihai-Anonymous. Nu ti-am cenzurat niciun mesaj.

@ .
Sunt intru totul de acord cu observatiile tale. In ciuda tuturor aberatiilor din Biserica (printre exemplele cele mai recente - dar oare sunt doar recente? - numarandu-se si proaspatul parlamentar european bun crestin-ortodox si bun roman pomenit de Anonymous mai sus), Biserica a continuat si continua sa produca, paradoxal, SFINTENIE. Frumusetea Ei restauratoare seduce, fascineaza mai ales pentru ca nu convinge prin 'argumente stiintifice'.
Si ai dreptate: atunci cand ajungi la Ortodoxie intelegi ca nu mai e loc nici pentru homofilie si nici pentru homofobie. Din pacate insa, printre cuviosii dreptmaritori e inca destul loc pentru homofobie, iar ingaduinta se lasa asteptata. Sa ne ierte Dumnezeu pe toti!

. said...

Nu vreau sa fiu deloc ironic, ci dintr-o pura curiozitate doresc sa ridic o problema: oare de ce s-a incetatenit cuvantul "homofobie"? Exista ca antonim "homofilie"? Stim ca homofobie ar insemna de fapt "frica de om" sau, prin extensie, "frica de homosexual". Iar comentatriul meu ar merge chiar mai departe opinand ca prin impunerea cuvantului "homofobie" sunt incriminati din start toti cei care nu manifesta simpatie fata de homosexuali. Cu alte cuvinte, se sugereaza ideea ca, daca nu imi sunt simpatici homosexualii si am indrazneala sa-mi manifest public antipatia (chiar daca asta nu este decat ca o reactie la manifestarile publice de erotism homosexual), se cheama ca sunt homofob, mai precis ca imi este frica de homosexual. Iar daca imi este frica, se cheama ca sunt slab chiar si pe pozitia mea heterosexuala (caci frica e o manifestare a slabiciunii si, la rigoare, a unei crizei identitare launtrice, nu-i asa?)

Deci, problema: de ce "homofob"?

saskiul said...

@ .
Ti-ai dat singur raspunsul. Din pacate si aici lucrurile sunt amestecate. Pentru ca sunt foarte putini cei care fac diferente si evita generalizarile. Nu toti homosexualii se manifesta public in acele parazi foarte discutabile, tot asa cum - slava cerului! - nu toti ortodocsii isi trambiteaza credinta precum "tribunii" si "razboinicii luminii" (si cei asemenea lor).

Ralu said...

foarte interesant si chiar delicat pusa problema in aceasta carte- ma intereseaza sa o citesc.
*paranteza fara legatura directa cu homosexualitatea: am dat peste un film recent (american) al carui titlu ma deranjeaza inca: "The Ugly Truth"...o comedie moderna...ce sa-i reprosez? Stiu ca manipularea socio-culturala, prolifereaza, dar cum am putea spune despre Adevar ca este altfel decar frumos, din moment ce Dumnezeu este Adevarul? :) Iar daca el ne doare, poate inseamna ca nu suntem pregatiti pentru El. Si fericirea poate sa doara, iar pedeapsa pentru pacatele noastre se zice ca ar fi Iubirea.

Bucurie sfanta tuturor!

saskiul said...

@ Ralu
OK, iti trimit cartea in format Word pe blogul tau (in engleza, pentru ca ma gandesc ca vei intelege si asa :).
Pai da, mai Ralu, dar nu uita ca IN AFARA BISERICII Adevarul nu mai inseamna musai Dumnezeu, iar Frumusetea Lui nu mai prezinta, in ochii tulburati ai privitorilor/ascultatorilor etc., valori purificatoare, redemptive etc. In paradigma "post-crestina", consumista, "liber-cugetatoare" etc. (ce ameninta sa ne inghita pe toti) fericirea - intr-o prima faza, cel putin - nu doare, ci seduce prin glamour si prin dulceturi de tot felul. Ca exista un revers al medaliei (vezi - intre multe altele - fenomenul Michael Jackson, dar si filme precum HAPPINESS ori REQUIEM FOR A DREAM) e foarte adevarat. Ca "fericirea poate sa doara" (sau chiar trebuie sa doara) o demonstreaza atatia marturisitori din inchisorile lumii de ieri, de azi si din totdeauna (vezi, intre altele, cazul Nicolae Steinhardt). Dar cine mai sta sa desluseasca astfel de intelesuri azi, cand e bombardat si sedat de televiziune, cinematograf, reclame, fashion, shopping, mega-entertainment etc.etc.?

Raluca said...

Multumesc pentru carte, dar cred ca voi opta pentru varianta tradusa :)- nu doar din motive etice, dar mai ales pentru ca as prefera sa gandesc in romana :)
Cine mai sta sa desluseasca intelesurile? Majoritatea probabil ca nu, dar mai sunt oameni in cautarea adevarului si oameni care mai impartasesc si altora din ceea ce stiu... :) iar asta e semn de bunatate si de normalitate. CHiar cred ca lucrurile sunt asa cum ar trebui sa fie, in ciuda faptului ca-s vizibile mai ales rautatile, nedreptatile si incapatanarile distructive.

Duminica faina!

Raluca

saskiul said...

@ Ralu
Pai bine atunci. Daca n-o gasesti, scrie-i lui Virgil, editorul cartii, la: virgil.baidoc@neotrad.ro. Ti-o va trimite el. Si daca nici asa nu reusesti, ti-o voi da eu. Intr-un fel sau altul o sa ajungi la ea. Nu ma-ndoiesc.
De acord cu tine in privinta normalitatii. Acum citesc GULAG-ul (de Soljenitin) si am ocazia sa descopar (pe cat pot sa descopar dintr-o marturie scrisa) si alte dimensiuni ale oazelor de bunatate dintr-un ocean de rautate, nedreptate, exterminare in masa etc.
O Duminica faina si tie!
Marian

Ralu said...

voi incerca sa ma adun de pe drumuri si sa intru intr-o librarie :)