In Between

1992

music & music arrangement: Anton Şuteu

1. Choral
2. Obstinato
3. Gratitude
4. The Levant’s Gates
5. The Blue of the Voronetz Monastery
6. Zodiac
7. Mile’s Mood
8. Ou sont les neiges d’antant?

Weekend în munţi

De 1 mai am pornit – iar – spre Munţii Căpăţânii. Tot în formulă de cinci: noi doi, Theodor şi finii: Claudiu (the captain) & Tatiana. Cu o zi înainte de plecare am primit de la Ramona P un power point cu imagini şocante din India: cadavre în curs de putrezire în apele stătătoare dintr-un orăşel în care mulţi se îmbăiau; leşuri de animale (printre care şi vaci); trupuri de om neînsufleţite pe care le devorau câinii; cranii plutitoare – totul, repet, într-o imensă baltă soioasă şi insalubră în care câţiva localnici se îmbăiau nestingheriţi. Faţă de aceste frânturi de infern hardcore, cele câteva hoituri de câini sau pisici pe care le-am zărit pe şoselele pe care am trecut mi s-au părut imagini soft. Pe de altă parte, casele şi aşezămintele omeneşti din Vâlcea – faţă de gospodăriile sibienilor şi hunedorenilor – par din alt ev. Am trecut pe lângă clădirile părăsite din Hunedoara şi, mai ales, Petroşani (un fel de ghost city) şi am văzut lacul Vidra. Spre seară am ajuns la schitul Pahomie, unde am şi înnoptat. Mai întâi am prins o parte (vreo 30 min.) din Vecernie. Pe lângă noi cinci, în paraclisul minuscul construit pe stâncă, se mai aflau cei doi clerici şi un străin (un turist). Slujba a fost simplă şi solemnă, fără să fie şi declamativă. Am mers apoi la masă, la trapeză. Pe peretele de vizavi stăteau atârnate două icoane (reproduceri): una, canonică, reprezentând Învierea Domnului şi cealaltă, doldora de influenţe naturalisto-romanţate, cu Maica Domnului şi Pruncul. Claudiu remarcă asemănarea cu o icoană de la capelă şi cu o alta, pictată de mâna iscusită a unei monahii de la mănăstirea Cebza. Da, îi răspund, adăugând că aceasta e doar o reproducere reuşită, iar cea de alături un tablou religios...Tatiana, din stânga mea, face feţe-feţe şi pe moment nu înţeleg reacţia ei. Abia peste un minut, când aud o voce străină, în încăperea unde serveam cina, înţeleg că nu eram singuri, că un monah (bucătarul) rămăsese cu noi, iar Tatiana a dorit să prevină orice comentariu critic pe care bănuia că-l voi aduce. La rândul său, monahul bucătar intervine în discuţie şi ne arată o poză color cu un băieţel de vreo opt ani, alături de o înaltă faţă bisericească, în timpul unei Sfinte Liturghii. Băieţelul - „ca un înger”, spunea el - e îmbrăcat în veşminte bisericeşti şi este foarte familiarizat cu slujbele ortodoxe. Noaptea am dormit în guest room. Pe peretele de lângă patul meu se afla Cina Cea de Taină în varianta renascentistă a lui Da Vinci. Pe peretele de lângă Claudiu era un tablou religios cu Fecioara Maria.

A doua zi am pornit spre Pătrunsa. După aproape două ceasuri (dintre care unul pe drumul de costişe, accesibil doar omului fără autovehicul), am ajuns la mănăstire. Bucătarul de aici (pe care aveam să-l cunoaştem mai bine peste nu multă vreme) ne-a spus că pe Monah în putem găsi la slujbă, la biserică. Acolo ne-am dus. Am prins finalul Sfintei Liturghii şi o slujbă de parastas. Apoi ne-am adunat toţi cinci plus Monahul în bibliotecă. Cum Theodor era flămând, a trebuit să-i potolim foamea cu ceva. Monahul s-a făcut nevăzut până la bucătărie şi (după ce a ciocănit la uşă, rostind cu umor, la intrare: Room service!) a apărut numaidecât cu nişte pâine, peşte pane şi o cană de lapte proaspăt muls de la vacă. Ca de obicei, mi-am scos din tolbă amintiri despre filme, teatru, cărţi, actori, regizori etc. iar Monahul mi-a răspuns cu poveţe ortodoxe. Mesajul său (cu care sunt deja familiar, căci ne cunoaştem de 15 ani) este: maximă atenţie la atacurile (cel mai adesea mascate) ale Necuratului şi folosirea cu credinţă a refugiului mângâietor fără greş care este Maica Domnului. Ca after taste, trebuie să îi dau dreptate: orice colaborare cu minciuna – altora, ori chiar a noastră - poate fi fatală. (Şi aici nu pot să nu mă gândesc la recentul film românesc pe care l-am vizionat zilele trecute - Weekend cu mama - şi despre care abia acum sper că pot să scriu până la capăt; mereu mă împotmoleam pe parcurs, dar Monahul mi-a dat ideea pe care trebuie să merg: compromisul fatal cu Cel Înşelător, pierderea din vedere a esenţialului şi risipirea în dulcegării melodramatice). Ne-am continuat discuţia pe dealurile din jurul bisericii (neobişnuit de mare, de măreaţă pentru acel colţ sălbatic de munte) şi ni s-a alăturat, o vreme şi bucătarul. Astfel, am alfat că acesta fusese marinar în „civilie”. Cred că a început să-l îndrăgească pe Theodor. A ţinut să ne amintească fragmentele biblice în care se spune că orbii vor vedea, surzii vor auzi, muţii vor cânta iar şchiopii vor putea să alerge. Sounds nice, gândeam eu, dar...pământul, deocamdată. Theodor l-a mirosit numaidecât: Miroşi a ţigară! – i-a spus. De fapt, mirosea a fum, căci prăjise în fum peştele. Monahul atunci i se adresează lui Theodor aşa: Eu a ce miros? Theodor, după o scurtă examinare, îi răspunde într-un fel dezarmant: A Doamne-Doamne. După o rafală de ploaie (cu grindină) am spintecat înapoi pădurea de brazi şi foioase până la locul unde ne-am lăsat maşina. În a doua seară ne-am cazat în Căciulata.

A treia zi, de dimineaţă, am pornit spre Sfânta Liturghie duminicală. Am ales o mănăstire de pe malul Oltului, aproape de Cozia. Impresionantă pictură murală. Catapeteasma însă, împreună cu ramele de pe pereţi, încadrau altceva, străin de duhovnicia ortodoxă. De aceea am privit tot timpul în jos sau am ţinut ochii închişi. Predica am ascultat-o de afară, prin difuzor. Din păcate, predica era echivalentul verbal pentru imaginile pestriţe din iconostas şi din tablourile religioase de pe pereţi (precum şi din zecile de iconiţe de plastic oferite spre vânzare la pangar): o înşiruire de cuvinte fără o noimă şi adesea agramată. Ca bonus: o istorie, zis autentică, de pe vremea comunismului ateu. Un nomenclaturist (ateu, evident) îşi duce nevasta la spital să nască. Zărind o icoană cu Maica Domnului pe unul din pereţii din sala de naşteri, îi cere doctorului s-o ia de acolo că nu vrea să fie văzută de copilul său când se va naşte. După o vreme, copilul se naşte. Nomenclaturistul se întâlneşte iar cu doctorul, vede că icoana e la locul ei şi-l mustră pe doctor că n-a mutat-o de acolo. Acesta îi spune să fie liniştit: copilul n-a văzut-o fiindcă s-a născut orb. Atunci omul se transfigurează instantaneu şi, printr-o convertire creştină subită, îşi vede păcatul (de a fi prigonit icoanele) şi se căieşte. Ce legătură e între acest episod (vădit moralizator, ideologizant şi tezist) şi Duminica Femeilor Mironosiţe prăznuite azi numai cel ce a predicat poate să spună. Oricum, singurul pe care l-a împărtăşit azi la Liturghie a fost Theodor.