Monday 8 September 2008

Micile ironii ale vieţii

Actorul Dan Nuţu revine din când în când în România, ţara din care a fugit spre a găsi the promissed land, prin 1980. Zilele acestea este mediatizat local datorită incidentului rutier căruia i-a fost victimă. Potrivit gazetelor, în urma unei depăşiri, asupra lui DN – care conducea pe autostrada Bucureşti-Piteşti – un şofer (dintr-un BMW) a tras cu gloanţe oarbe. S-a ales doar cu o sperietură, iar pistolarul cu o amendă.

Recitesc un interviu al Iuliei Blaga din 2004 cu DN, pe atunci invitat la Festivalul de Film Transilvania, de la Cluj. Recitesc rândurile scrise de DN pentru cartea Iuliei Blaga despre Săucan, Fantasme şi adevăruri – o carte cu Mircea săucan. Dacă atât la Meandre cât şi la Suta de lei Nuţu avea aere de vedetă prematură şi – mărturiseşte el peste ani – a acceptat rolurile doar pentru că brânza e pe bani, la judecata de apoi (când este în continuare extrem de parcimonios cu recunoştinţa faţă de regizorul care i-a oferit – ce ironică este viaţa – rolurile pe care, peste ani, le va aprecia cel mai mult) spune aşa: „...după un anumit număr de ani, când le-am văzut pe amândouă, şi cu o aproximativă maturitate, am realizat că m-am supărat ca măgarul...şi că de fapt nu erau rele deloc, ba chiar mai bune decât ... Cum se spune pe aici, a definite cut above.” În 2004 declara că a fost întru totul de acord cu alegerea organizatorilor de la Festivalul Transilvania, care, din toată filmografia lui DN, au selectat...Suta de lei de Mircea Săucan (despre care DN declara nonşalant că nu avea nimic frumos de spus în cartea Iuliei Blaga, atunci când autoarea l-a rugat să scrie câteva rânduri despre amintirile legate de cele două filme). Actorul nu le-a arătat niciodată copiilor săi filmele în care a jucat în România, dar – zice el – „după Cluj, mi-a dispărut teama. Ştiu că acel Belmondo & Tom Courtney din Meandre este OK. Nu mă face de rîs”.

Gloria nu cântă



Ce dezamăgire să revăd Gloria nu cântă – debutul în filmul de ficţiune al popularului regizor de televiziune, Alexandru Bocăneţ, autor al multor momente muzical-coregrafice reuşite – adevărata lui perioadă de glorie. Bocăneţ şi-a dat obştescul sfârşit la fel e violent ca Toma Caragiu (care joacă în Gloria... unul din ultimele sale roluri), ca Doina Badea, ca atâţia alţii care au căzut victimă cutremurului din 4 martie 1977 şi au avut aceeaşi soartă cu victimele cutremurelor şi calamităţilor naturale (sau man made) din toate timpurile. În această opera prima reuşite sunt doar momentele muzical-coregrafice, marcă inconfundabilă a talentului celui care a fost Alexandru Bocăneţ, secondat de pictoriţa de costume (şi autoare a decorurilor) Doina Levinţa. Pentru interpreţi însă (Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Margareta Pogonat, Mihai Pălădescu, Tora Vasilescu, Horaţiu Mălăele) e valabilă zicala: Noi cu braţe ca oţelul vom culege muşeţelul. Ce distanţă între apariţiile întâmplătoare şi penible prin cadru ale Margaretei Pogonat & Mihai Pălădescu de aici şi interpretarea lor de zile mari din Meandre, între subţirimea dramaturgică (scenariul: Dumitru Solomon) a rolului jucat de Tora Vasilescu şi partiturile „grase” din Cursa, Proba de microfon, Croaziera, Casa dintre câmpuri, Glissando, Imposibila iubire. Toma (pur şi simplu nu mă pot obişnui cu gândul că a murit!), avea să-şi dea adevărata măsură a talentului său în Actorul şi sălbaticii şi în Singurătatea florilor. Reuşit e şi momentul muzical (voce: Daniela Vlădescu, muzică: Radu Şerban; coregrafia: Cornel Patrichi) „E soare în sufletul meu”, unde Tora (de neuitat, totuşi, peruca ei creaţă) face playback.