Saturday 2 October 2010

Întrucât

Există un de aceea – un foarte întemeiat şi nobil de aceea – pentru care se cuvine a răbda strâmbătatea aproapelui nostru. Mai ales că, vorba lui Saul aka Pavel, nu ne-a ajuns cuţitul la os şi nu ne-am împotrivit fărădelegii până la sânge. Ei bine, motivul pentru care se cuvine a rămâne cool atunci când cel din faţa noastră aberează ori ne enervează este că – oricât ne-ar fi de greu să acceptăm asta – persoana care acum ne tulbură va putea ajunge cândva să-şi vadă păcatul. Să se ruşineze, cum ar veni. Şi să acţioneze altfel, potrivit legilor metanoiei, pe care le cunoaştem (şi aplicăm) atât de puţin. În mod asemănător, cel care azi ne este simpatic şi în care avem încredere, este posibil ca mâine să plece urechea, narcisist, la cântecul sâsâit al târâtoarei.

La urma urmei, din cele două metamorfoze numai prima este vrednică de mirarea (minunarea) noastră. Ori noi continuăm să ne mirăm (şi apoi să ne acrim) atunci când constatăm că am fost trădaţi, că oameni mai presus de bănuială se compromit şi săvârşesc strâmbătăţi. Este, din păcate, singura noastră mirare: cea pricinuită de căderile semenilor noştri. Care nici nu este, de fapt, mirare, ci dezamăgire, urmată de blazare şi indiferenţă faţă de tot şi toate. Mirarea adevărată ne hrăneşte însă cu izvoare nesecate de bucurie, de viaţă. Este mirarea celui care – asemenea tatălui din pilda fiului risipitor – ştie să aştepte. Care nu se aprinde cu una, cu două. Care nu-şi pierde nădejdea.

Unul din cele mai minunate momente cinematografice de metanoie se află în Ugetsu monogatari / Povestirile lunii palide după ploaie. Când olarul rătăcitor (trimis după cumpărături de femeia străină la care nu se cuvenea să privească şi care-i sucise minţile) îl întâlneşte, în buticul sătesc, pe înţeleptul acelor locuri (suntem în Japonia medievală, sfârtecată de războaie feudale), se declanşează trezirea, revenirea sa în fire. Înţeleptul, care este văzător cu duhul, îi spune: „Omule, îţi citesc în ochi o mare suferinţă pe care n-ai mărturisit-o nimănui. Şi de care nici chiar tu nu eşti conştient. N-ai şi tu familie, nevastă, copil?” Ca prin minune, ochiul nevăzut (ochiul dinăuntru) al celui căruia i-au fost adresate aceste cuvinte se deschide. A fost spovedit fără să rostească un cuvânt. Nici nu era nevoie…Pe loc îşi aminteşte de femeia pe care, în goana după câştig material, a părăsit-o şi de pruncul lor iubit. Se întoarce alt om la conacul acela fantomatic (ireal, aşa cum despre orice existenţă în păcat se spune că este ireală) şi la sirena care-l vrăjise. Aceasta îşi dă repede seama că ceva grav se petrecu. Vrea să-l atingă, dar bărbatul se fereşte. Zăreşte nişte cuvinte ciudate scrise pe piept. Descoperindu-i-se pieptul de veşminte, femeia citeşte acum incantaţia tatuată de înţelept.

Nu ştim ce cuvinte i-au fost scrise pe piele. Ştim doar că ele au izbutit să „omoare dragonul”, să-l „exorcizeze” pe bietul om de himera care-l stăpânise. Abia acum, asemenea lui Odiseu, se poate întoarce acasă. Unde trăieşte, aievea, alt vis – proiecţie tainică a subconştientului său: acela de a-şi regăsi femeia în viaţă. Cu câtă durere va înţelege apoi că doar fiul lor supravieţuise…Îşi reia meşteşugul care-i dădea rost vieţii (olăritul), dar vocea iubitei sale soţii (vocea inimii?), din altă lume venită, se face deodată auzită: „Războiul ne-a năruit toate visele. Fie ca jertfa mea să nu fi fost în zadar. Fii tare! Eu nu am murit, iubitul meu, ci sunt aici, aproape de tine. Rătăcirea ta a luat sfârşit. Trebuie să munceşti din nou. Iar eu am să te ajut de aici, de unde sunt acum. E cea mai mare bucurie a mea să te pot veghea. Abia aştept să-ţi văd rodul muncii tale. Învârte liniştit la roata ta de olar, căci eşti acum omul meu ideal. Am să te ocrotesc în continuare, chiar dacă nu mai sunt în aceeaşi lume cu tine. Aşa e viaţa şi trebuie să ne resemnăm…”

Haiduci, justiţiari, voievozi

Mai întâi Raluca, apoi Florin şi Lucian mi-au reproşat dimensiunea de tip demo a însemnării mele on-line despre week-end-ul trecut de la Pătrunsa. Li s-a părut mai degrabă un teaser ce pretinde „întregul film”, în varianta – evident - „necenzurată”…

Sigur că se puteau scrie multe despre ispitele pe care un hram mănăstiresc (precum cel la care am participat) le oferă de fiecare dată, ca pe un bonus de înţelepţire. N-am pomenit mai nimic nici despre cozeriile noastre pe vârf de munte, despre filme, actori şi regizori, despre bucuria reîntâlnirii cu Monahul, cu Petre, cu Cristi şi Gabriela, cu Ionuţ şi Vlad. Sau despre experienţa „supra-omenească” (pe care pelerinajul de la Pătrunsa a îmbogăţit-o) a pulverizării „vrăjmaşului” nevăzut din pânza de aer greu ce se face zid între tine şi un semen pe care nu ai reuşit – încă – să ţi-l apropii…

De la Monah am aflat, deunăzi, că - în cadrul unui festival de film de lung-metraj ce se ţine zilele acestea la Iaşi – octogenarul regizor al Haiducilor (să-l ţină Dumnezeu şi să-i dea cât mai mult timp de metanoie) primeşte un premiu pentru întreaga activitate. Cu exact 20 de ani în urmă, laureatul de azi fusese interpretat de însuşi…Monahul, în Şobolanii roşii. Producţia lui Florin Codre despre lumea cascadorilor dădea în vileag, pentru întâia oară şi fără menajamente, culisele realizării unui film în anii 80. La modul brut, neprelucrat artistic, Şobolanii… demitiza filmele „epopeii naţionale, însă demersul lui Codre a rămas singular. Cine să şi-l mai amintească?...În fruntea top-ului alcătuit de publicul românesc rămân în continuare producţiile amatoristice (dar cui îi pasă?) cu daci şi romani, cu voievozi şi haiduci, cu revoluţionari şi bravi comisari. Nu o dată Monahul îmi povestea că diverşi oameni (altminteri onorabili şi bisericoşi) îl întrebau curioşi: „Aţi făcut filme cu Sergiu Nicolaescu? … Nuuuuu? Dar cu Florin Piersic sau Szoby Cseh? … Nici cu ei???” Răspunsurile sale negative îi nemulţumeau de fiecare dată. Chiar aşa: ce actor ai fost dacă n-ai jucat cu Nicolaescu, Piersic sau Cseh? (Aici mi-am permis să-l contrazic pe Monah şi să-i amintesc că totuşi a jucat într-un film în care apare, ca actor şi cascador, Soby Cseh: Pruncul, petrolul şi ardelenii. Aşa că, am glumit eu, puteţi să-l adăugaţi liniştit în C.V. ca să dea bine la poporul binecredincios care – evlavios, consecvent, fanatic – îi venerează pe actorii principali din filmele „epopeii naţionale”.) Alţii, mai politicoşi (=vicleni), îl iscodesc astfel: „Aţi jucat în Nemuritorii, nu-i aşa?” „Nu, n-am jucat.” „Ba da, ba da, v-am văzut eu!” „Nu, domnule, n-am jucat!” Degeaba… Şi, într-un final, arătându-se dezamăgiţi: „A, deci n-aţi jucat în Nemuritorii…” Ca şi cum ar fi spus: Recunoaşteţi şi dvs. că nu contaţi ca actor dacă n-aţi jucat în Nemuritorii…Până una-alta, ei sunt nemuritorii din cinematografia românească: Dinu Cocea (foto), Mircea Drăgan, Doru Năstase, Geo Saizescu, Sergiu Nicolaescu şi cei asemenea lor. Pe cei câţiva regizori vizionari, adevăraţii creatori de limbaj cinematografic (cum a fost Mircea Săucan, de exemplu), numai Bunul Dumnezeu îi mai poate salva din cotloanele de arhive unde – arbitrar şi cu un sârg demn de o cauză mai bună – le-au fost aruncate puţinele lor capodopere.

P.S. În sala Capitol, unde - pe când prezentul sediu al Filarmonicii era şi sală de cinema - am văzut atâtea şi atâtea producţii cu haiduci, comisari, justiţiari şi voievozi (şi, mai rar, câteva filme extraordinare) am participat, cu Theodor, la concertul de deschiderea a stagiunii muzicale 2010-2011. S-a cântat poemul simfonic (influenţat de ritmurile şi energiile wagneriene) Simfonia Alpilor de Richard Strauss.