Există un de aceea – un foarte întemeiat şi nobil de aceea – pentru care se cuvine a răbda strâmbătatea aproapelui nostru. Mai ales că, vorba lui Saul aka Pavel, nu ne-a ajuns cuţitul la os şi nu ne-am împotrivit fărădelegii până la sânge. Ei bine, motivul pentru care se cuvine a rămâne cool atunci când cel din faţa noastră aberează ori ne enervează este că – oricât ne-ar fi de greu să acceptăm asta – persoana care acum ne tulbură va putea ajunge cândva să-şi vadă păcatul. Să se ruşineze, cum ar veni. Şi să acţioneze altfel, potrivit legilor metanoiei, pe care le cunoaştem (şi aplicăm) atât de puţin. În mod asemănător, cel care azi ne este simpatic şi în care avem încredere, este posibil ca mâine să plece urechea, narcisist, la cântecul sâsâit al târâtoarei.
La urma urmei, din cele două metamorfoze numai prima este vrednică de mirarea (minunarea) noastră. Ori noi continuăm să ne mirăm (şi apoi să ne acrim) atunci când constatăm că am fost trădaţi, că oameni mai presus de bănuială se compromit şi săvârşesc strâmbătăţi. Este, din păcate, singura noastră mirare: cea pricinuită de căderile semenilor noştri. Care nici nu este, de fapt, mirare, ci dezamăgire, urmată de blazare şi indiferenţă faţă de tot şi toate. Mirarea adevărată ne hrăneşte însă cu izvoare nesecate de bucurie, de viaţă. Este mirarea celui care – asemenea tatălui din pilda fiului risipitor – ştie să aştepte. Care nu se aprinde cu una, cu două. Care nu-şi pierde nădejdea.
Unul din cele mai minunate momente cinematografice de metanoie se află în Ugetsu monogatari / Povestirile lunii palide după ploaie. Când olarul rătăcitor (trimis după cumpărături de femeia străină la care nu se cuvenea să privească şi care-i sucise minţile) îl întâlneşte, în buticul sătesc, pe înţeleptul acelor locuri (suntem în Japonia medievală, sfârtecată de războaie feudale), se declanşează trezirea, revenirea sa în fire. Înţeleptul, care este văzător cu duhul, îi spune: „Omule, îţi citesc în ochi o mare suferinţă pe care n-ai mărturisit-o nimănui. Şi de care nici chiar tu nu eşti conştient. N-ai şi tu familie, nevastă, copil?” Ca prin minune, ochiul nevăzut (ochiul dinăuntru) al celui căruia i-au fost adresate aceste cuvinte se deschide. A fost spovedit fără să rostească un cuvânt. Nici nu era nevoie…Pe loc îşi aminteşte de femeia pe care, în goana după câştig material, a părăsit-o şi de pruncul lor iubit. Se întoarce alt om la conacul acela fantomatic (ireal, aşa cum despre orice existenţă în păcat se spune că este ireală) şi la sirena care-l vrăjise. Aceasta îşi dă repede seama că ceva grav se petrecu. Vrea să-l atingă, dar bărbatul se fereşte. Zăreşte nişte cuvinte ciudate scrise pe piept. Descoperindu-i-se pieptul de veşminte, femeia citeşte acum incantaţia tatuată de înţelept.
Nu ştim ce cuvinte i-au fost scrise pe piele. Ştim doar că ele au izbutit să „omoare dragonul”, să-l „exorcizeze” pe bietul om de himera care-l stăpânise. Abia acum, asemenea lui Odiseu, se poate întoarce acasă. Unde trăieşte, aievea, alt vis – proiecţie tainică a subconştientului său: acela de a-şi regăsi femeia în viaţă. Cu câtă durere va înţelege apoi că doar fiul lor supravieţuise…Îşi reia meşteşugul care-i dădea rost vieţii (olăritul), dar vocea iubitei sale soţii (vocea inimii?), din altă lume venită, se face deodată auzită: „Războiul ne-a năruit toate visele. Fie ca jertfa mea să nu fi fost în zadar. Fii tare! Eu nu am murit, iubitul meu, ci sunt aici, aproape de tine. Rătăcirea ta a luat sfârşit. Trebuie să munceşti din nou. Iar eu am să te ajut de aici, de unde sunt acum. E cea mai mare bucurie a mea să te pot veghea. Abia aştept să-ţi văd rodul muncii tale. Învârte liniştit la roata ta de olar, căci eşti acum omul meu ideal. Am să te ocrotesc în continuare, chiar dacă nu mai sunt în aceeaşi lume cu tine. Aşa e viaţa şi trebuie să ne resemnăm…”
