Din Gramatica Ortodoxiei. Tradiţia după modernitate, de Mihail Neamţu – Ed.Polirom, 2007:
● observaţia lui C. Noica din
Tratatul de ontologie (1981): „Modernii nu au mai 'văzut' incoruptibilul de la luneta lui Galilei încoace, dar l-au înregistrat undeva, anume în matematici.”
● tot
C. Noica: „Tradiţia nu este povara unei desuetudini, ci o limitare care deschide.”
● constatarea lui J. Derrida (din, se pare,
Donner la mort): „le démonique se définit originairement par l’irresponsabilité ou, si l’on veut, par la non-résponsabilité.”
● „Cinismul erotismului contemporan e direct proporţional cu refuzul noutăţii pe care o poate da numai experienţa Vieţii, tăinuită în hotarele nevăzute ale „trupului transcedental”.”
● „Postmoderintatea este o paradigmă politică făcută să tolereze varietatea şi amestecul. Incapabil de sinteze majore, timpul nostru distilează cocktailuri. Ceea ce contează este consumul brut, iar nu neapărat calitatea digestiei. Cei care mai revendică ortodoxia unui canon cultural, formativ pentru istoria umanităţii, trebuie să se justifice în faţa hermeneuticii suspiciunii.” (p.193)
● „Oricât ar fi de pravoslavnice din punct de vedere religios, societăţile răsăriterne n-au reuşit să ofere un model de convieţuire amiabilă, în care frica şi mizeria să nu concureze autocraţia sau corupţia, şi în care libertăţile individuale să nu fie interzise prin „dreptul” celui mai tare. Pe de altă parte, prosperitatea economică şi relativul echilibru social obţinute în Europa occidentală par să plătească preţul unei dezorientări axiologice în proporţii de masă.” (p.194)
● „Ceea ce contează în lumea premodernă nu este atât contrastul dintre parte şi întreg (structura diadică). Este mult mai importantă rezonanţa acestui binom (structura holografică). Ordonarea ierarhică făcea din societatea arhaică un univers în acelaşi timp organic şi diferenţiat. Este un paradox pe care modernii nu-l pot explica decât prin apelul la fantasmele „puterii” (persecuţie, control, manipulare).” (p.217)
● „Dacă logica pieţei vlăguieşte resursele de voinţă liberă a subiectului, educaţia fortifică capacitatea de alegere şi maturitatea consumatorului.” (p.220)
● că „în modernitate „religia” ori „faptul religios” sunt suspectate de o ascunsă relaţie cu domeniul de realizare a unor scopuri „omeneşti, prea omeneşti” (Marx, Freud, Nietzsche), iar socialul este tratat ca o sferă privilegiată cu o anumită transparenţă.”
● „...ceea ce postmodernii numesc astăzi probe de libertate ar fi fost privit de antici şi medievali ca o subtilă formă de posedare a sufletului de către demoni; invers: ceea ce medievalii găseau a fi un exerciţiu de libertate interioară (rugăciunea, de pildă) modernii îl tratează ca pe un „efect al îndoctrinării”. Diferenţa între cele două hermeneutici ale suspiciunii constă în faptul că postmodernii declară de jure relativitatea oricăror forme de cunoaştere umană, în timp ce medievalii recunosc de facto această presupoziţie la care adaugă un relativism vertical: dacă fiecare paradigmă de cunoaştere este relativă într-un raport individual, toate paradigmele sunt relative în raport cu Revelaţia divină.” (p.227)
● pe linia tradiţiei monastice răsăritene, „Orice păcat îşi scrie singur pedeapsa (care poate însemna: tulburarea sufletului, împătimirea trupului, moartea). Părinţii greci au putut afirma, astfel, că orice păcat este îndreptat „împotriva firii”.” (p.239)
● „Ochiul căscat orgasmic către nuditatea deşartă a lumii are, pentru conştiinţa sedată a oricărui nihilist, funcţia glandei pineale. Sufletul nu există, pesemne, decât pentru a descoperi alte tehnici de aneantizare a vieţii. Plăcerea pornografică caută vertijul abisal al expulzării din economia oricăror echilibre. Tandreţea e izgonită mai întâi. Frivolitatea avangardistă alungă misterul, masochismul meschin ia locul gingăşiei, pentru ca demonul profanării să primească un nou titlu de proprietate. Trăit în această variantă, erosul e lipsit de orice arhitectură şi demnitate. Faptul de a-ţi fi refuzat dreptul la unicitate nu mai contează. Microbii poftei insidoase omoară visele aerisite ale oricărei purităţi. Proximitatea dobândită printr-un rapt ieftin comercial coincide cu maxima distanţare de celălalt. Scursurile de neant refuză spectrul întregirii conştiinţei şi al lărgirii sinelui. Fiinţa nu are nici paznic, nici stăpân. Libertăţi defrişate bezmetic otrăvesc credinţa, speranţa şi iubirea.” (p.264)
● „Moartea cuvântului validează opera insidoasă a promiscuităţii estetice. În locul rostirii limpezi izbucneşte banalitatea gemetelor explicite. (...) Viziunea frumosului colapsează în vizuina obscură a experienţei sublimului. Ochiul se fărâmiţează. Repare, în schimb, nostalgia „tinereţii fără bătrâneţe”, ameliorată doar de legile televizuale ale iconoclasmului.” (p.265)
● „Pentru Ortodoxie însă, nu sublimul unei experienţe estetice contează, ci consumarea bucuriei înnoite de slava veşniciei. Nici timpul, nici spaţiul nu sunt doar ecrane ale subiectivităţii, ci cadre dinamice ale revelaţiei. Raportul lui Dumnezeu faţă de lume este erotic şi muzical, iar nu magic (justificând atracţia sublimului) sau mecanic (legitimând imperativul ideologic).”
Rondeau 
