Cu aproape douăzeci de ani în urmă aveam să cunosc un (pe atunci) distins inginer constructor proaspăt ieşit la pensie (şi care – de mai bine de zece ani - ne priveşte ironic zbaterea din cer), un om care mi-a trezit interesul pentru universul muzicii şi al literaturii: Victor Laudacescu. În toate discuţiile noastre - absolut fascinante – deplângea, ca un fel de leit-motiv,„generaţia în blugi” şi „tineretul în adidaşi” al anilor 70-80, prin comparaţie, spunea el, cu adolescenţii studioşi din perioada interbelică, tineri care, asemenea lui, apucaseră să dea bacalaureatul (examen care, promovat, reprezenta atunci o garanţie a calităţii intelectuale) înainte de ocupaţia sovietică din 1944. Descoperind cam tot în acei ani un scriitor de marcă precum James Joyce, aveam să constat că, la începutul veacului XX, în îndepărtata Irlandă, cineva resimţea la fel de acut nostalgia vremurilor (şi mai) vechi. În nuvela „Cei morţi” din Oameni din Dublin, Joyce îşi mărturiseşte şi el dorul după apusele vremuri când oamenii erau mai primitori, mai plini de omenie: „The generation which is now on the wane among us may have had its faults but for my part I think it had certain qualities of hospitality, of humour, of humanity, which the new and very serious and hypereducated generation that is growing up around us seems to me to lack.”
Dacă ne gândim că, acum vreo 2500 de ani, Socrate însuşi va fi spus: „Tinerii de acum îndrăgesc luxul, sunt prost-crescuţi, sfidează orice autoritate, nu îi respectă pe cei mai în vârstă, nu-şi ascultă părinţii şi îşi tiranizează dascălii.”, vedem cum conflictul dintre generaţii nu e nici pe departe o noutate, un produs al dezordinii vremurilor noastre. Fapt, într-un fel, îmbucurător, ce poate face mai suportabile eventualele frustrări ale celor ce o clipă uită că ei, frumoşii-adolescenţi, au – vorba poetului Lucian Avramescu – „ceva ce nimeni n-are: / incandescent tărâmul de candoare / şi pot să inventeze fără risc / al lumii de la capăt obelisc”.
No comments:
Post a Comment