Am văzut pe TVR1 emisiunea Marinei Constantinescu, Nocturne (o aşteptam de o săptămână), avându-l ca invitat pe Vasile Şirli - muzician pe care l-am descoperit pe la începutul anilor 80, o dată cu filmuleţele estivale Melodii la Costinesti, Mult mai de preţ e iubirea şi mai ales cu Glissando. Vasile Şirli a plecat din România („datorită - zice el - politicii xenofobe a politicii României de atunci”) în Franţa, unde - începând cu anul 1990 - a ajuns director muzical al Disneyland, Paris. I-am mai ascultat muzica de la alte câteva alte filme şi nişte piese pop. După anul 2000 m-am bucurat să-l ascult în Cumnata lui Pantagruel (spectacolul fără cuvinte, exclusiv cântat şi dansat, regizat de Silviu Purcărete a ajuns şi la Timişoara şi rămâne, pentru mine o experienţă artistică de neuitat) şi în The Christmas Parade (http://www.dlrpmagic.com/cdarchive/cds/200311-chante-cest-noel.htm), unde a compus (împreună cu Jay Smiyh) şi orchestrat (alături de Adrian Enescu & Doru Apreotesei).Mi-a plăcut mult felul echilibrat în care a vorbit despre profesiunea de muzician, muzică, teatru, priorităţi, prietenie (prietenul - spune el - "este un fel de paraşutist care îţi pune paraşuta în spate, iar tu ştii că poţi sări liniştit, că nimic rău nu ţi se poate întâmpla"), despre exil, toleranţă şi creaţie - el numind creator pe cel ce născoceşte ceva şi, largo sensu, dă viaţă. M-am gândit atunci că şi dascălul este, astfel, un potenţial creator în măsura în care nu ucide curiozitatea intelectuală a elevilor, ci dimpotrivă, le-o sporeşte, ajutându-i să vadă, să (se) cunoască, să (se) înţeleagă, să renunţe la prejudecăţi - sarcină anevoioasă în contextul actual invadat de relativismele de tot felul, de kitsch, de violenţă şi supreficialitate. Totuşi, nu văd lucrurile în negru, îmi impun să cred că fiecare epocă are neajunsurile ei (iar o perioadă „de tranziţie”, cum este cea pe care o traversăm noi, cu atât mai mult) şi deci nu trebuie să las incidentele trecătoare să-mi paralizeze elanul.
No comments:
Post a Comment