In the Name of the Father

Revǎd cu emoţie In the Name of the Father (Jim Sheridan, 1993), datoritǎ temei care mǎ copleşeşte: întoarcerea fiului risipitor. Fondul / background-ul politic, however biased (unioniştii din Irlanda de Nord ar spune cǎ filmul, care se referă la evenimentele violente de la începutul anilor 70 din Irlanda de Nord şi din UK în general, este o propagandǎ IRA), are - pentru mine - o importanţǎ secundarǎ, conjuncturală, şi nu reprezintǎ mai mult decât un pretext pentru a vorbi, aşa cum sugereazǎ şi titlul, despre restaurarea unei relaţii distruse şi aparent pierdute dintre un tatǎ şi fiul său, despre deprinderea tatălui (un om, altminteri paşnic, la locul lui, un pacifist) de a spune „Nu” opresiunii.

„Eroarea judiciară” de care se ocupă filmul este soră (cinematografică) bună cu alte asemenea „erori”, evocate de Andrej Wajda (Czelowiek z marmuru), Lucian Pintilie (Reconstituirea, O vară de neuitat) sau Dan Piţa (Faleze de nisip). Şi totuşi, „gheara leului” (civilizaţia anglo-saxonă) se simte în film, orice s-ar spune. Persecuţia, în Regatul Unit, are alt miros (vezi, în filmul lui Jim Sheridan, condiţiile confortabile de trai dintr-o închisoare destinată infractorilor „deosebit de primejdioşi”) decât în spaţiul sovietic (Pokaianjie, neuitata Căinţă în regia gruzinului Abuladze, din 1984) sau sovietizat, unde exterminarea nu se făcea cu menajamente. Personajul evocat în film (Giuseppe Conlon) a existat, se pare, în realitate. În Belfast se află mormântul său. Dar - aviz amatorilor de pelerinaje! – este bine păzit, iar eventualii vizitatori s-ar putea trezi cu un glonte rătăcit direct în ţeastă.

Anyway

1 decembrie: Ziua Naţională a României (since 1990). Pe străzi trec oameni fluturând steguleţe cu roşu-galben-albastru şi – achiziţie recentă – steagul UE.

Dorinţa pe care PS mi-a sugerat să mi-o doresc de ziua Prezentării la templu a lui Theotokos abia acum mi-a răsărit în gând: să încerc – lucru nu tocmai la-ndemână – să mă port omeneşte în condiţii care aş fi ispitit să mă port răzbunător; să îmi păstrez calmul şi umorul atunci când îmi vine mai uşor să mă enervez. Ar fi, la urma urmei, o măsură profilactică şi un necesar drum înapoi, înspre starea de dinainte de corupere a nervilor, a inimii, a gândului. Ar fi adevărata metanoie şi o dovadă că, în sfârşit, pun în practică îndemnurile pline de înţelepciune din pemul Anyway (atribuit de unii lui Mother Theresa):

People are unreasonable, illogical, and self-centered.
Love them anyway.

If you are kind, people may accuse you of selfish ulterior motives.
Be kind anyway.

If you are successful, you will win some false friends and true enemies.
Succeed anyway.

The good you do today will be forgotten tomorrow.
Be good anyway.

Honesty and frankness will make you vulnerable.
Be honest and frank anyway.

What you spend years building may be destroyed overnight.
Build anyway.

People need help, but may attack you if you try to help them.
Help them anyway.

In the final analysis, it is between you and God.
It was never between you and them anyway.

În aşteptarea unui tramvai cumpăr, de la chioşcul din staţie, revista Formula AS (pe care nu obişnuiesc s-o citesc) fiindcă zăresc pe copertă fotografia unei dragi actriţe, care avea să debuteze în film prin 1976. În interviul ei aflu că ţine să se afle că atât ea, cât şi soţul ei (cineast) sunt credincioşi, merg regulat la biserică, se spovedesc, se împărtăşesc, au duhovnic etc. Good for them...Îmi amintesc involuntar de Eugen Ionesco, care, într-un interviu luat de un reporter în tren, este întrebat: „Credeţi în Dumnezeu?” „Ca sǎ rǎspund la aceastǎ întrebare – spune autorul Rinocerilor - ar trebui sǎ fiu ori foarte prost, ori foarte deştept.”