Ultimul weekend înainte de Crăciunul 2010 l-am petrecut cu Theodor la Bucureşti. A nins, iar pastelul de iarnă a fost întregit de oameni buni şi dragi mie: Dan, Ionuţ, Petre, Mircea, Nicolae şi Maria, Marius, Mihai, Adrian, Cristi şi Gabriela, Andrei, Celina, Bebe şi Coca, Matei şi Daria. Timpul petrecut cu ei, mai lung sau mai scurt, parcă a zburat. De Crăciun am fost, toţi patru (plus mama), la mănăstire. Din predica de după Sfânta Liturghie am reţinut – observaţie de bun simţ – că Praznicul Naşterii Domnului este (ar trebui să fie) un moment de analiză, de cercetare a vieţii noastre, a stadiului în care ne aflăm, a „coordonatelor” noastre în raport cu ceea ce, de două mii de ani, suntem învăţaţi a deprinde: neprihănirea pruncilor. În ziua a doua de Crăciun am fost vizitaţi de Nae şi familia sa.
De Praznicul celui dintâi mucenic al creştinătăţii (Ştefan) am fost, toţi patru, la o altă mănăstire – situată nu departe de cadrul natural unde s-a filmat Nunta de piatră. Din nou s-a aşternut omătul (după câteva zile mai călduţe). Brazii din curtea mănăstirii sunt, de astă dată, acoperiţi de nea şi ninsoarea nu mai conteneşte. Vecerniile, utrenia, paraclisele şi sfintele liturghii răsună altfel în biserica nouă, atât de stylish, de măreaţă în simplitatea ei. Ceea ce mă uluieşte (acesta este cuvântul!) aici este voinţa de neclintit a conducătorilor obştii care au izbutit un design, un sound şi o direcţie rupte de tot ce înseamnă împestriţare, înzorzonare, kitsch. Îmi amintesc, involuntar, de filmul lui Jean-Luc Godard (un regizor – nota bene - ce nu pretinde să abă o „minte îmbisericită”), Notre musique. Acolo, o femeie pretinde că a văzut-o pe Fecioara Maria într-un celebru loc de pelerinaj (revendicat mai cu seamă de catolici). Femeia a fost apoi întrebată cum arăta Precista. „Aşa?” Cineva îi arată atunci o reprezentare picturală renascentistă. „Sau aşa?” Adica aşa cum este pictată de romantici. Şi seria Madonelor continuă. În fine, se ajunge la o reprezentare bizantină (ortodoxă, canonică) – sobră, „stilizată”, transfigurativă, ne-„realistă”, ne-dulceagă. Femeia exclamă atunci: „Aşa arăta!”
………………………
Praznicul Naşterii Domnului a rămas în urmă. Se apropie Sf. Vasile, apoi Boboteaza. Deja ziua este (cu două minute, e drept) mai lungă decât noaptea. Ecoul Crăciunului îmi aduce însă aminte de răsunătoarea observaţie dostoievskiană (citez aproximativ): „Dacă mi-ar demonstra cineva, pe căi ştiinţifice, că adevărul este într-altă parte, nu în Iisus Hristos, aş dori să rămân cu Hristos, nu să fiu părtaş al acelui adevăr”. ... Poate că frenezia credinţei în Mântuitorul născut în iesle, răstignit şi – în a treia zi - înviat „după Scripturi” este o reacţie extremă la florile de gheaţă pe care, în suflet, le vor fi simţit acei mărturisitori atunci când, cu mintea, tăgăduiau (sau poate încă mai tăgăduiesc) Întruparea şi toate cele care – potrivit aceloraşi Scripturi - i-au urmat. Poate că frisonul de nesuportat al unui asemenea gând tributar scepticismului alimentează, de veacuri, credinţa celor ce se încăpăţânează să repete: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”
P.S. Apropo şi de Theotokos, dar şi de toate mamele pământului. Urmăresc o recentă postare pe youtube cu actriţa Rodica Tapalagă, care nu de mult s-a alăturat şi ea formidabilei echipe a Marelui Teatru din ceruri – un interviu realizat de Eugenia Vodă în 1996. Acolo, această mare actriţă citează o altă mare doamnă a teatrului românesc, Leopoldina Bălănuţă, când spune: „Pe trei lucruri nu ai voie să te superi în viaţă: pe mamă, pe masă şi pe meserie!”…
