Încă de la primele întâlniri cu VL (pe atunci un civil engineer in his early sixties, about to retire) mi-a spus că pe când avea anii mei de atunci (I was 16 at the time) îşi lua o valiză de cărţi peste vacanţă şi citea toată ziua, chiar şi în timpul vacanţelor şcolare. Până să-l întâlnesc pe acest om minunat nu prea eram prieten cu cititul cărţilor. (Mă-nţelegeam bine însă cu cititul subtitlurilor de filme şi al revistelor / almanahurilor Cinema.) Iată ce găsesc în eseul lui Emile Faguet (L’art de lire) din 1923: „Este evident că epoca noastră nu este şi nu poate fi a celor ce citesc. Ceea ce anticii numeau, cu un cuvânt plin de farmec, umbratilis vita (viaţa la umbră) nu mai există. Azi, aproape nimeni nu mai are timp să se retragă ‚la umbră’ mai multe zile, ca să citească. Cartea nu se mai citeşte decât bucată cu bucată, douăzeci de pagini şi iar douăzeci şi, dacă ai citit-o, nu e citită deloc; continuitatea în lectură este necesară nu numai pentru a judeca o lucrare bună, dar şi pentru a o înţelege.” Şi pe când scria Faguet aceste rânduri (şi chiar pe când VL îmi vorbea cu atâta dragoste de pasiunea lecturii pe care tinerii de pe vremea lui – colegii săi de liceu din Lugojul interbelic - o împărtăşeau) nu exista încă televiziune prin cablu (cu zeci şi sute de canale uşor accesibile) şi nici internet (cu posibilităţile sale infinite). Informaţia se transmitea mai greu, oamenii circulau cu restricţie dintr-o parte-ntr-alta şi erau mult mai aproape de starea numită de antici umbratilis vita. Timpurile nu erau aşa fast. Acest om – pentru mine – excepţional, avea să-mi netezească drumul spre cercul restrâns de „adoratori zeloşi, bărbaţi şi femei cărora le place lectura”, spre publicul restrâns pentru care, „puţin şi din obişnuinţă, continuăm să scriem” (Faguet). Ce aproape sunt imaginile create de Faguet de atmosfera din 451 Fahrenheit, dar şi din scurt-metrajul lui Mungiu, Zapping. Şi aş mai adăuga un titlu: Padre Padrone – capodopera din 1977 a fraţilor Taviani, despre un tânăr care a copilărit în munţii dintr-o regiune săracă a Italiei şi care a învăţat să scrie şi să citească abia la 20 de ani (în armată, unde s-a înrolat fiindcă aflase că acolo recruţii sunt alfabetizaţi), pentru ca la vârsta de 35 să ajungă – printr-o strădanie exemplară - doctor în lingvistică.
„Un autor, în zilele noastre, e – spune Faguet - un călugăr care creează pentru mănăstirea sa, izolat, într-o mică lume izolată. Literatura a devenit monahală.” Iar cititul cărţilor – am aflat-o întâi de la VL, apoi de la Faguet – este o „ocupaţiune mintală” cu care oamenii se îndeletnicesc fie (majoritatea) ca să treacă timpul şi ca să se distreze, fie (cei „născuţi pentru a citi”) ca să pătrundă mai profund în lumea culturii. Lectura este, oricum, un demers temerar şi...solitar, vrednic de cinste în era imaginilor şi a clipurilor înnebunitoare. Care imagini şi clipuri – are dreptate aici Monahul Valerian când respinge televiziunea – sunt atât de addictive & subliminally strong, încât (vezi Zapping) ele schimbă canalele, şi nu - aşa cum s-ar părea - privitorul cu telecomanda-n mână. „Omul-telecomandă” (excelent jucat de Ion Fiscuteanu în parabola regizată de Mungiu) nu e personaj de ficţiune. E trista şi întristătoarea realitate.
