Pe la mijlocul anilor 80, Inginerul (care atunci era în pragul pensionării, avea vreo 60 de ani) îmi spune, referindu-se la filmele româneşti pe care i le recomandam, că e sătul de edulcorare, de minciună, de strâmbătate, că ar vrea să vadă filme despre felul în care se transformă o societate. Se referea, desigur, la perioada aceea de după 23 August 1944 (ziua Z, când coloanele ruseşti de tancuri au început să intre în România), pe care comuniştii o denumeau „de profunde transformări democratice”. Democraţia însemnând pentru ei – nota bene – „dictatura proletariatului”, manifestarea agresivă a „luptei de clasă”. Începea, altfel spus, o lume nouă. Dar ce lume nouă este aceea întemeiată pe ură? – se întreba antologicul personaj Sorana (o fostă actriţă care, în anii 50, fusese dată afară pentru că nu a acceptat să joace personaje comuniste contrafăcute) în romanul lui Marin Preda, Intrusul, ecranizat cu succes de Constantin Vaeni (regia), Anghel Deca (imaginea) în 1982, cu titlul Imposibila iubire. Iubirea, după 1944, avea să fie imposibilă în societatea românească (fiind înlocuită de turnătorie, delaţiune, spionaj şi altele asemenea), în schimb – vezi Jurnalul fericirii, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Arhielagul Gulag - avea să renască, precum universităţile, în Gulagurile care s-au umplut până la refuz de cei care au spus ferm Nu! ticăloşiilor (sovietizării, colectivizării, politicii egalitariste, propagandei atee şi antibisericeşti etc.) sau pur şi simplu erau indezirabili pentru noua orânduire.
Acest moment de schimbare (August 1944) l-a surprins şi Nicolae Steinhardt în al său Jurnal al fericirii: „Stăteam şi eu şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă cu lacrimi amare, şi tu la fel… Hai acasă…Îl iau pe tata prudent de mână şi mergem binişor spre locuinţa noastră din strada Olari a Butoienilor.” Ceea ce a urmat avea să fie, vai, asemenea profeţiei lui Oscar Steinhardt, simpatica figură a tatălui din Jurnal.
