Thursday 5 March 2009

Something worth living for

Veche de când lumea este nevoia omului de „epurări”, de eradicare a mitologiilor „corupte”, „eretice”, „retrograde”. Până la vârsta de 21 de ani am trăit într-o astfel de societate, în care cruciada împotriva mitologiilor alternative era în toi. Prăbuşirea singurei mitologii oficiale (cea comunistă) a dat naştere la o lume pluralistă care, departe de a fi cea mai bună din lumile posibile, tolerează măcar alteritatea şi diferenţele.
Acum, când citesc despre câte o utopie ce ar vrea să zdrobească orice altă paradigmă în numele singurei ideologii, mă încearcă o senzaţie de zâmbet amar. Zâmbet, căci naivitatea cu care îşi prezintă imacularea „platformei-program” e dezarmantă. Amărăciune, pentru că întotdeauna concretizarea unui asemenea vis presupune strivirea, ca pe nişte furnici, a milioane de vieţi omeneşti. Secolul XX (pentru a nu coborî mai departe în istorie) are ce povesti în acest sens. Oricum, gândul că s-ar putea ajunge vreodată la „implementarea” unei astfel de inginerii sociale, în care totul să se desfăşoare conform „performanţelor” unei ortodoxii rigide (politice sau religioase) îmi pare de nesuportat. Dar, tot istoria a arătat că spiritul omului a biruit mereu, eventually, în lupta cu uniformizarea impusă, cu robotizarea şi militarizarea. Şi, vorba cântecului (The Spirit of Man, din The War of the Worlds by Jeff Wayne):
„There must be something worth living for. Even some things worth dying for, if just one man can stand tall”
… Ajungem tot la absurdul (nelipsit de speranţă) din Rinocerii lui Eugen Ionescu, la acel „Je suis le dernier homme”...

Kids concert

De dimineaţă (joi) am fost cu Theodor la Filarmonică, unde Sorin Petrescu (pian) şi Dorin Cuibaru (clarinet) au susţinut, în faţa a câtorva zeci de copii (sub 11 ani), un concert-lecţie (50’) de prezentare a clarinetului. Au interpretat mai întâi o veche prelucrare mozartiană a unei melodii populare franţuzeşti, momentele de început din Rapsodia română nr.1 (de george Enescu) şi din Rhapsody in Blue (de George Gerswin), câteva momente (Galopul, Valsul fulgilor de nea) din Lacul lebedelor de Ceaikovski (dar mie îmi face impresia că le-am auzit în Spărgătorul de nuci), Cântec de primăvară de Bartholdy, o prelucrare populară de Tiberiu Brediceanu, un ceardaş prelucrat de un compozitor italian (nu s-a specificat care), un moment din Petrică şi lupul de Prokofiev etc.
Aseară primesc pe mess de la FD un articol scris de CTP despre marele laureat al Galei Premiilor Gopo de acest an, filmul lui Nae Caranfil Restul e tăcere. Pe CTP acest film (şi nu istoricele filme istorice cu Decebal, Mircea, Mihai et co.) l-au făcut să fie mândru că e român. Mda, puţin cam mult spus (zic eu); dacă ar fi să aleg, după 1990 poate doar Occident să-mi fi trezit o astfel de mândrie. Asta, desigur, după imensa bucurie pe care mi-au adus-o, la vremea lor, filme precum Meandre, 100 lei, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi, Imposibila iubire, Moromeţii, Nunta de piatră. Ţin minte că acum un an, fără să mă fi bucurat pe deplin, am remarcat fericit premiera unui film românesc de anvergură, ne-minimalist, ieşit din tiparele acestui stil care face furori acum. Şi, nu mai puţin, ieşit cumva din tiparele genului licenţios-facil în care (vezi Asphalt Tango, Filantropica) regizorul părea să se fi îngropat prematur. La aceeaşi gală aflu că simpaticul actor Marin Moraru a fost şi el premiat pentru întreaga activitate.