Veche de când lumea este nevoia omului de „epurări”, de eradicare a mitologiilor „corupte”, „eretice”, „retrograde”. Până la vârsta de 21 de ani am trăit într-o astfel de societate, în care cruciada împotriva mitologiilor alternative era în toi. Prăbuşirea singurei mitologii oficiale (cea comunistă) a dat naştere la o lume pluralistă care, departe de a fi cea mai bună din lumile posibile, tolerează măcar alteritatea şi diferenţele. Acum, când citesc despre câte o utopie ce ar vrea să zdrobească orice altă paradigmă în numele singurei ideologii, mă încearcă o senzaţie de zâmbet amar. Zâmbet, căci naivitatea cu care îşi prezintă imacularea „platformei-program” e dezarmantă. Amărăciune, pentru că întotdeauna concretizarea unui asemenea vis presupune strivirea, ca pe nişte furnici, a milioane de vieţi omeneşti. Secolul XX (pentru a nu coborî mai departe în istorie) are ce povesti în acest sens. Oricum, gândul că s-ar putea ajunge vreodată la „implementarea” unei astfel de inginerii sociale, în care totul să se desfăşoare conform „performanţelor” unei ortodoxii rigide (politice sau religioase) îmi pare de nesuportat. Dar, tot istoria a arătat că spiritul omului a biruit mereu, eventually, în lupta cu uniformizarea impusă, cu robotizarea şi militarizarea. Şi, vorba cântecului (The Spirit of Man, din The War of the Worlds by Jeff Wayne):
„There must be something worth living for. Even some things worth dying for, if just one man can stand tall”
… Ajungem tot la absurdul (nelipsit de speranţă) din Rinocerii lui Eugen Ionescu, la acel „Je suis le dernier homme”...
