Tuesday 24 August 2010

Să avem puţintică răbdare…

Theodor vrea să ştie ce înseamnă a aştepta. Ce înseamnă a răbda, a-ţi pregăti - altfel spus - bucuria. Dar ea, aşteptarea, şi ea, răbdarea – pariul suprem al omului - presupun absenţa fricii. A acelei frici „ca o tortură” despre care – angoasat, disperat, deprimat - vorbea şi regizorul suedez Ingmar Bergman (ultimul titan al cinematografului, plecat la cele veşnice – culmea! – în aceeaşi zi de vară a anului 2007 în care a răposat un alt gigant al filmului, Michelangelo Antonioni): „Trebuie să facem un idol din frica noastră şi să-l numim Dumnezeu.” El, care considera credinţa drept o „tortură”, care spunea că „este ca şi cum ai iubi pe cineva care stă mereu în întuneric şi nu se arată niciodată, oricât de tare l-ai chema”, a găsit totuşi un final up (care l-a încântat şi pe Tarkovski) la filmul Lumină de iarnă – singurul despre care regizorul Fragilor sălbatici spunea că îi place „cu adevărat”. Cu sufletul sfâşiat de îndoială, de neîmpăcare şi teamă, pastorul din filmul său găseşte totuşi putere să rostească „Sfânt, sfânt, sfânt este Dumnezeu, plin e cerul şi pământul de mărirea Ta”. Era chiar ultima scenă a filmului, ce deschidea o cale către o altă poveste - călătoria tainică a fiecăruia spre „frumuseţea Domnului” şi „locaşul Lui”.

Ce simplu este, dacă am putea trăi ceea ce ni se spune în Psalmul 26: „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?” Da, numai că asta se întâmplă cu oamenii al căror cuget nu este împrăştiat, care – împreună cu Psalmistul - pot mărturisi, fără osândă, că una au cerut de la Domnul şi pe aceea o vor căuta: să locuiască în casa Domnului în toate zilele, ca să vadă frumuseţea Domnului şi să cerceteze locaşul Lui: „Că Domnul m-a ascuns în cortul Lui în ziua necazurilor mele; m-a acoperit în locul cel ascuns al cortului Lui … Că tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat. Lege pune-mi mie, Doamne, în calea Ta şi mă îndreptează pe cărarea dreaptă, din pricina vrăjmaşilor mei. Nu mă da pe mine pe mâna celor ce mă necăjesc, că s-au ridicat împotriva mea martori nedrepţi şi nedreptatea a minţit sieşi. … Cred că voi vedea bunătăţile Domnului, în pământul celor vii. Aşteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul.”



Un apolog

Se povesteşte că, după uciderea lui Mihai Viteazul în Transilvania, au venit la putere din nou străinii cu credinţa lor rătăcită. Pe vremea când Mihai Viteazul unise cele trei ţărişoare române sub un singur sceptru, credinţa ortodoxă primise libertatea de care fusese vitregită de puterile străine. Dar iată că acum nori negri se abăteau iarăşi peste drept măritorii creştini. Pentru a-i înjosi în credinţa lor, principele de atunci a organizat o petrecere la palatul său invitând nobilimea supusă lor, dar şi pe episcopul locului, folosindu-se de acea împrejurare. Petrecerea era organizată în perioada Postului Mare, iar acolo pe masa întinsă erau oferite musafirilor mâncăruri alese de dulce. Episcopul acceptă cu smerenie invitaţia principelui, deoarece i se spusese că la acel moment festiv se vor discuta probleme importante ale ţării şi cu privire la credinţa poporului.

După introducerea tuturor musafirilor cu tot alaiul obiceiurilor de atunci, toţi s-au aşezat la masă. Episcopul însă a făcut semn discret unuia dintre servitori, cerându-i cu smerenie să-i aducă în farfurie câteva frunze de salată şi câteva legume. Principele şi mesenii erau curioşi să vadă dacă episcopul va mânca de dulce în Săptămâna Mare a Postului. Văzând statornicia episcopului în dreapta credinţă, s-au hotărât să-l batjocorească într-un mod perfid. La petrecere era o prinţesă cu un căţel în braţe, pe care-l cocoloşea şi pupa continuu. Principele, făcând linişte în sală, îl întrebă pe episcop în auzul tuturor, cu perversitate:

- Prea Sfinţite Părinte, am vrea să botezăm căţelul prinţesei acesteia şi s-a iscat aici o discuţie cu privire la aceasta. Toată lumea insistă să botezăm căţelul ortodox, ca să ajungă în rai. Şi pentru că mărturisiţi că a voastră este dreapta credinţă, v-am ruga să ne botezaţi căţelul!

La aceasta, episcopul, cu multă blândeţe şi calm duhovnicesc, le răspunse pe măsura perfidiei lor:

- Noi cu multă dragoste botezăm căţelul, numai că nu putem face una ca aceasta împotriva voinţei lui deoarece, după credinţa voastră, cel botezat trebuie să încuviinţeze botezul. Aşadar să-l întrebăm pe căţel în a cui credinţă doreşte să fie botezat şi din care familie face parte, şi el ne va răspunde prin gesturile lui.

A luat episcopul farfuria sa (cu salată şi legume) şi a pus-o jos, a luat şi farfuria principelui (plină de cărnuri grase) şi aşezat-o alături, apoi a luat căţelul şi l-a aşezat în faţa lor. De îndată ce i-a dat drumul, căţelul s-a înfruptat cu nesaţ din mâncărurile de dulce ale principelui. Atunci episcopul a zis către cei de faţă:

- Onorată adunare! Vedeţi, căţelul trebuie botezat în credinţa dumneavoastră, deoarece face parte dintre ai voştri. Dacă era dintre ai mei, mânca din farfuria mea, ţinea post ca şi mine, dar de îndată ce cu entuziasm s-a împărtăşit dintr-ale voastre, acum rămâne ca ai voştri să-l boteze. Apoi, ridicându-se de la masă, plecă cu chip senin, lăsându-i muţi şi ruşinaţi în rătăcirea lor.

Apropo de 23 august

Nu pot uita că primul care, pe la mijlocul anilor 80, mi-a explicat ce anume înseamnă 23 august pentru România a fost Victor – un inginer constructor în prag de pensionare, coleg de birou cu o mătuşă de-a mea. Pentru mine, el a fost un adevărat inginer de suflet. Mi-a deschis, primul, porţile spre lumea muzicii şi literaturii universale. De la el am aflat, într-un birou de la Direcţia de Drumuri şi Poduri din cetate, că în acea zi a început România să fie cotropită de „ciuma roşie”, că atunci a început „schimbarea la faţă” a societăţii româneşti, trecerea de la o „orânduire” la alta. Din acea clipă – aveam vreo 15 ani – am înţeles că, mai ales într-un stat totalitar, istoria este un secret bine păzit pe care, eventual, am să-l desluşesc – în parte – mai târziu, mult mai târziu…Peste ani aveam să descopăr, la Steinhardt, în Jurnalul fericirii, această mărturie: „La 30 august stăteam şi eu pe marginea trotuarului şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat — stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă lacrimi amare şi tu la fel… Hai acasă… îl iau pe tata prudent de mână şi mergem binişor spre locuinţa din strada Olari a Butoienilor.”

După 66 de ani sărbătoresc „eliberarea României de sub jugul fascist” (titulatură sub care, în perioada comunistă, era cunoscută ziua de 23 august) cu o vizionare de filme. Un canal TV a transformat această zi într-un maraton de film românesc. Am văzut două scurt-metraje (Trenul foamei şi Caviar) şi un film de lung-metraj (Caravana cinematografică). Primele mi s-au părut foarte aproape de zona banalului. Nicio sclipire de poezie. Epice, narative până la strepezirea dinţilor. Doar un ping-pong de prim-planuri (şi planuri medii) în tren şi cadre cu (sau referiri verbale explicite la) un cunoscut hipermarket bucureştean. Şi câteva interpretări onorabile (Mircea Andreescu, Andi Vasluianu). Kino Caravan mi-a atras atenţia prin imaginea picturală semnată inconfundabil de Vivi Drăgan Vasile şi prin muzica lui Vasile Şirli. Din păcate, aceeaşi viziune regizorală plată, neconvingătoare. Nici un fior din drama acelor ani („obsedantul deceniu”) şi nici măcar umor (ca în Amintiri din Epoca de Aur, partea întâi). Păcat. Ah, încă ceva: un Mircea Diaconu peste care au trecut anii.

La urmă, pe un canal TVR, am prins un fragment dintr-un documentar de lung-metraj realizat acum 18 ani: Condamnaţi la fericire, de Dinu Tănase. Comentariul: Vladimir Tismăneanu. În zorii erei „glasnostului” de după 1990, „secretul bine păzit” a început să fie dat în vileag. Dar filmul în cauză nu se mulţumeşte să prezinte (cu totul altfel decât până atunci) fapte, personaje politice, evenimente etc., ci – prin vocea stridentă a comentatorului din off – pare să judece şi să condamne gulagul autohton cu aceeaşi patimă cu care - ante 1990 - erau puse la zid elementele „imperialiste”, „duşmanii poporului”, atitudinile burgheze etc. Din nou, păcat…

Kagemusha by Steinhardt

Kagemusha, „măreţul film al lui Akira Kurosawa”, i se pare lui Nicolae Steinhardt „o contribuţie la cunoaşterea omului”, „o reuşită a teatrului filmat japonez”, „o mare izbândă cromatică, desfătătoare, neîntreruptă”. În Kagemusha „predomină alternativ cele două forme principale caracteristice mentalităţii teatrale japoneze: no (mai tematică, strânsă în chingile convenţiilor, mai clasică şi rigoristă) şi kabuchi (mai degajată, mai populară, mai desprinsă de tragedie), iar „acţiunea se deapănă pe două planuri: sacru/profan ori ceremonial/cotidian”. Modificarea „completă şi rapidă” a tonalităţii filmului regizat de Kurosawa este exemplificată de Steinhardt printr-o secvenţă („cea mai impresionantă, cred, din film, şi una din cele mai neuitate din istoria cinematografiei”) pe care o găseşte antologică. Este scena în care un feudal, atunci când i se aduce la cunoştinţă că a murit duşmanul său, se înfioară: „rosteşte câteva cuvinte de laudă a viteazului dispărut, îl deplânge (şi însăşi izbucnirea aceasta spontană îl înalţă pe spectator, îl poartă în lumea cavalerismului unde ostilitatea nu-i neapărat însoţită de ranchiună şi dispreţ) şi apoi – fără de pauză – păşeşte din teatrul şi stilul kabuchi (naturalist) în teatrul şi stilul no, se ridică de pe al său tatami de solemnitate, îşi desfăşoară evantaiul şi în mers de paradă pronunţă ori mai bine zis recită şi cântă cu glas artificial – funerar, grav, pătruns, un elogiu-bocet al mortului, dând glas – în acelaşi falestto bas baritonal (!) unui discurs – odă asupra deşertăciunii vieţii şi inevitabilităţii sfârşitului pentru toţi pământenii”. Concluzia monahului: „fiinţa umană se cuvine să trăiască nici exclusiv în profan şi nici exclusiv în sacru: numai paralelismul celor două moduri de viaţă (ori matrice stilistice, ar zice Lucian Blaga) ajunge să îmbrăţişeze, complementar, sensul dual al vieţii”. Astfel, Kagemusha „l-a transpus pe Luigi Pirandello în film şi parcă a ridicat a şaptea artă la nivelul unei problematici apropiată de ce este mai straniu şi mai ontologic de preţ în om: constanta pendulare între materie şi spirit”.



Sursa: articolul „Kagemusha, o contribuţie la cunoaşterea omului”, în Nicolae Steinhardt, Drumul spre isihie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002.