Apropo de 23 august

Nu pot uita că primul care, pe la mijlocul anilor 80, mi-a explicat ce anume înseamnă 23 august pentru România a fost Victor – un inginer constructor în prag de pensionare, coleg de birou cu o mătuşă de-a mea. Pentru mine, el a fost un adevărat inginer de suflet. Mi-a deschis, primul, porţile spre lumea muzicii şi literaturii universale. De la el am aflat, într-un birou de la Direcţia de Drumuri şi Poduri din cetate, că în acea zi a început România să fie cotropită de „ciuma roşie”, că atunci a început „schimbarea la faţă” a societăţii româneşti, trecerea de la o „orânduire” la alta. Din acea clipă – aveam vreo 15 ani – am înţeles că, mai ales într-un stat totalitar, istoria este un secret bine păzit pe care, eventual, am să-l desluşesc – în parte – mai târziu, mult mai târziu…Peste ani aveam să descopăr, la Steinhardt, în Jurnalul fericirii, această mărturie: „La 30 august stăteam şi eu pe marginea trotuarului şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat — stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă lacrimi amare şi tu la fel… Hai acasă… îl iau pe tata prudent de mână şi mergem binişor spre locuinţa din strada Olari a Butoienilor.”

După 66 de ani sărbătoresc „eliberarea României de sub jugul fascist” (titulatură sub care, în perioada comunistă, era cunoscută ziua de 23 august) cu o vizionare de filme. Un canal TV a transformat această zi într-un maraton de film românesc. Am văzut două scurt-metraje (Trenul foamei şi Caviar) şi un film de lung-metraj (Caravana cinematografică). Primele mi s-au părut foarte aproape de zona banalului. Nicio sclipire de poezie. Epice, narative până la strepezirea dinţilor. Doar un ping-pong de prim-planuri (şi planuri medii) în tren şi cadre cu (sau referiri verbale explicite la) un cunoscut hipermarket bucureştean. Şi câteva interpretări onorabile (Mircea Andreescu, Andi Vasluianu). Kino Caravan mi-a atras atenţia prin imaginea picturală semnată inconfundabil de Vivi Drăgan Vasile şi prin muzica lui Vasile Şirli. Din păcate, aceeaşi viziune regizorală plată, neconvingătoare. Nici un fior din drama acelor ani („obsedantul deceniu”) şi nici măcar umor (ca în Amintiri din Epoca de Aur, partea întâi). Păcat. Ah, încă ceva: un Mircea Diaconu peste care au trecut anii.

La urmă, pe un canal TVR, am prins un fragment dintr-un documentar de lung-metraj realizat acum 18 ani: Condamnaţi la fericire, de Dinu Tănase. Comentariul: Vladimir Tismăneanu. În zorii erei „glasnostului” de după 1990, „secretul bine păzit” a început să fie dat în vileag. Dar filmul în cauză nu se mulţumeşte să prezinte (cu totul altfel decât până atunci) fapte, personaje politice, evenimente etc., ci – prin vocea stridentă a comentatorului din off – pare să judece şi să condamne gulagul autohton cu aceeaşi patimă cu care - ante 1990 - erau puse la zid elementele „imperialiste”, „duşmanii poporului”, atitudinile burgheze etc. Din nou, păcat…